Recunoștința este recunoașterea unei binefaceri primite. Se poate manifesta în multe feluri, de la un simplu mulțumesc până la întoarcerea binefacerii primite, tot printr-o binefacere.
În societatea contemporană, la capitolul exprimării recunoștinței este dezastru. Auzim din ce în ce mai puține cuvinte de mulțumire, spuse și acelea cu economie ( mulțumesc în loc de vă mulțumesc).
Pentru cei care suntem obișnuiți cu absența cuvintelor de mulțumire, dar și cu recunoașterea binefacerilor pe care le-am făcut de-a lungul vieții, nu este o problemă, însă sunt și persoane pentru care o astfel de valorizare capătă o semnificație aparte.
În cele ce urmează vă voi prezenta un asfel de caz, precum și câteva recomandări.

D-na I: “Pentru mine, recunoștința este mai mult decât recunoașterea unei binefaceri. În acest fel am fost crescută de părinții și bunicii mei. Îmi este greu să accept că cineva pe care l-am ajutat, când absolute nimeni nu o făcea, acum, mă tratează că pe un dușman, fără niciun motiv. Mă ironizează, mă invidiază, are o atitudine sfidătoare și un comportament greu de suportat. De ce am nevoie de recunoștință din partea cuiva, care nu mai valorează nimic pentru mine?”

A avea nevoie de recunoștință nu este un semn de slăbiciune. Este o nevoie izvorâtă din convingerea că “Bine faci, bine găsești!” și din credința că binele învinge întotdeauna răul. Din păcate, lucrurile nu stau tocmai așa. M-am confruntat deseori cu lipsa de recunoștință. Am suferit până m-am obișnuit cu ideea, apoi am început să studiez acest comportament. Concluziile sunt cele ce urmează.
Convingerea că binele făcut cândva va fi răsplătit, există de sute de ani, s-a transmis prin viu grai, din generație în generație, prin povești biblice, dar și prin fabule scrise de învățații acelor vremuri. O astfel de fabulă este Fabula lui Esop cunoscută și sub denumirea de “Leul și sclavul”.
Un sclav al cărui nume era Androcles a fugit de la stăpânul sau și s-a ascuns într-o pădure. Acolo a intalnit un leu care răgea din toate puterile. Sclavul s-a speriat și a luat-o la fugă, dar când a văzut că leul nu-l urmărește, s-a întors. În loc să-l atace, leul a scos la vedere laba plină de sânge. În acest fel sclavul a putut observa că pricina rănii era un spin mare care se înfipsese în laba. Androcles a smuls spinul și i-a îngrijit rana. Leul l-a condus la peștera unde stătea și nu l-a lăsat să moară de foame, aducându-i vânat în fiecare zi. După un timp, atât leul cât și sclavul au fost capturați de soldații împăratului. Sclavul a fost condamnat să fie aruncat drept hrană pentru leu, iar leul a fost înfometat pentru a avea mai multă poftă și pentru a oferi un spectacol de zile mari. Androcles a fost aruncat în mijlocul arenei, iar leul eliberat din cușca lui. Când și-a recunoscut salvatorul, a început să se gudure pe lângă el și să-i lingă mâinile. Împăratul a cerut explicații. După ce a povestit tot ce se întâmplase în pădure, sclavul a fost iertat și eliberat, iar leului i s-a dat drumul, tocmai în pădurea de unde fusese capturat.
Morala: Recunoșterea unei binefaceri este și un act de noblețe, care poate veni de la cine nu te aștepți.

Când cineva îmi vorbește despre nerecunoștință și despre suferința cauzată de ea, îmi amintesc replica trădătorului Bastus din filmul Columna: “În nemernicia mea, ca un câine turbat, am mușcat mâna care m-a crescut și care m-a hrănit și am privit, râzând, cum ai mei se stingeau de sete pe ziduri”. Replica aparține regretatului și inegalabilului Gheorghe Dinică, replică care a făcut istorie și care se dovedește mai de actualitate ca oricând.
Da, există recunoștință, dar și nerecunoștință. Tot mai puțini se comportă precum leul din Fabula lui Esop. Tot mai mulți se comportă precum trădătorul Bastus. Vrem sau nu, ne place sau nu, suntem obligați să conviețuim și să ne suportăm, să exersăm dezamăgiri și apoi să ne distanțăm, încercând a ne proteja.
Sunt persoane care, prin structura lor emoțională, sunt mult mai receptive la sentimentul de recunoaștere. Au nevoie de o astfel de valorizare pentru a rămâne la fel de buni și pentru a nu-și pierde încrederea în semenii lor.
Cei care nu așteaptă niciun fel de recunoștință sunt rari, împărțiți doar în două categorii: cei care nu-și mai doresc dezamăgiri și cei care au în vedere doar răsplata spirituală, nu cea materială. Indiferent din ce categorie faceți parte, nu uitați că recunoștința este atitudinea morală care, oriunde v-ați afla, vă v-a scoate din anonimat.

Mihaela-Theodora Popescu – Editor principal
Co-autor a Editiei de colectie: “Intre psihologie si parapsihologie” – click aici