Încercând să iniţiez un dialog profesional, am făcut imprudenţa de a mă adresa unei persoane indiscrete în legătură cu o posibilă preferinţă. Se pare că se aştepta la o asemenea întrebare şi în secunda doi, a răspuns: „Întrebările sunt preferinţa mea numărul unu pentru că mă ajută să aflu, despre toţi, tot ceea ce mă interesează”. Strălucirea din ochii săi, mi-a dat de înţeles că eram, mai demult, vizată pentru a deveni ţinta întrebărilor sale. Intuind ce va urma, am tras aer în piept şi am început să-mi pregătesc „apărarea”…
Ştiam că prostul obicei de a fi interesat de viaţa personală a altora nu este ceva de ignorat. Este un obicei foarte urât, care se poate corecta foarte greu, dar i-am acceptat provocarea, mai ales pentru a-i demonstra că se poate dialoga civilizat cu cineva, fără a-i invada existenţa.
„Din naştere, eu sunt foarte curios şi nu mă simt bine decât dacă sunt lăsat să pun întrebări în legătură cu viaţa personală. Lumea zice că îmi place să bârfesc, dar nu sunt un bârfitor. Sunt doar un tip inventiv şi găsesc mereu câte o modalitate nouă de a afla ceva, uneori interesant despre alţii. Acceptaţi provocarea?”
Spre încântarea sa, am acceptat tacit. Motivul? Şi pentru a-i putea înţelege mai bine pe cei care vin la mine pentru consiliere, destabilizaţi emoţional tocmai de dificultatea de a coexista cu o astfel de persoană.
A început, fără nici cea mai mică jenă sau urmă de bun-simţ, un tir de întrebări care m-a uluit prin impertinenţa lor. Era interesat dacă dacă am mamă, tată, fraţi, surori, soţ, copii şi cam cu ce se ocupă aceştia. Au urmat cele de natură financiară: cât câştig pe lună, cam cât aş câştiga într-un an, dacă deţin proprietăţi, dacă am credite pe la bănci sau alte angajamente de plată. La întrebările ce vizau latura profesională s-a dovedit mult mai analitic. Mi-a solicitat un istoric al şcolilor pe care le-am absolvit, dacă am avut note bune, dacă am fost premiantă (sau nu). M-a întrebat despre foştii profesori şi despre materiile preferate, cu atâta dibăcie, încât m-am pomenit povestindu-i diferite întâmplări. Conştientă de abilităţile sale de anchetator profesionist, am început să mă întreb cum de reuşeşte o asemenea performanţă şi am hotărât să-l analizez cu mai multă atenţie, ca apoi să-l contracarez cu propriile sale „arme”. Mi-a fost foarte uşor să observ că: pune prea multe întrebări, că vorbeşte foarte mult (dar niciodată despre el), că nu are prea multe de făcut, că merge mult prea departe cu întrebările sale, motivându-şi „preferinţa” doar prin curiozitatea de a afla lucruri noi.
Au urmat întrebările despre felul în care îmi petrec timpul liber. Le lăsase la urmă, deloc întâmplător. Era domeniul care îl preocupa cel mai mult. Punea întrebări cu atâta insistenţă, încât am remarcat că întrebările sale funcţionează precum un drog. Făcea conexiuni uluitoare între informaţiile primite anterior şi avea o memorie de invidiat. Cum şi toleranţa mea are o limită clară, am început să-i întorc întrebările, refuzând să mai răspund. A fost atât de şocat încât a exclamat: „Aici nu e vorba despre mine, ci despre dumneavoastră!”
Atât mi-a trebuit… I-am explicat că şi eu „ador” întrebările sale, că sunt de-a dreptul impresionată de interesul pe care mi-l acordă. Dacă în viaţa mea privată încercase să intre, cumva, „în pantofi”, eu am trecut direct la bocanci. Cu ce scop? Pentru a-i demonstra cât poate fi de neplăcută atitudinea sa. I-am pus nişte întrebări atât de personale încât frazele sale, iniţial de lungimi impresionante, s-au transformat în răspunsuri monosilabice. Era atât de bulversat, încât abia a mai găsit îndrăzneala să mă întrebe „cum de adoraţi întrebările… când pot fi atât de deranjante!!!”.
Mulţumită de efect, nu am lăsat deloc garda jos şi am continuat cu şi mai mult curaj: „Dacă vă interesează, nu-mi plac deloc întrebările şi nici nu le utilizez pentru a invada viaţa privată a celorlalţi. Nu sunt şi nici nu am fost vreodată, o indiscretă. Când cineva mi-a permis să pătrund (informaţional) în existenţa sa, am făcut-o doar pentru a încerca să ajut, nicidecum din plictiseală sau pentru a mări volumul informaţiilor stocate în propriul meu creier. Puteam să vă resping provocarea, apelând la răceală, distanţă voită şi tăcere, însă n-aţi fi înţeles niciodată ceea ce trebuie. V-aţi fi imaginat că sunt plină de secrete şi aţi fi devenit mult mai insistent. Este o mare deosebire între noi şi atitudinea noastră vis-à-vis de ceilalţi! Dumneavoastră adoraţi întrebările pentru că le consideraţi instrumentarul perfect pentru a invada, eu ador răspunsurile pentru că mă ajută să înţeleg ce se mai poate face într-o anumită situaţie, în plus, vă asigur că nu mă plictisesc niciodată. „Unii seamănă, alţii vor culege” spune un vechi proverb. În cazul nostru, cine a semănat şi cine ar putea culege?”
Enervat, peste măsură, de această nouă întrebare, mi-a întors spatele şi a plecat grăbit. Să-l fi supărat atât de tare că l-am făcut să interpreteze un vechi proverb sau pentru că, deja, începuse să urască întrebările?

Mihaela-Theodora Popescu – Editor principal
Co-autor a Editei de colectie: “Intre psihologie si parapsihologie” – click aici