În societatea contemporană s-a ajuns la un fel de „modă” a manifestării, cât mai zgomotos cu putinţă, a tot ce se simte în interior. Discreţia, în adevăratul sens al cuvântului, nu mai este ce a fost. Acum se ţipă, se urlă, se plânge în public, cu sau fără motiv, nemaifiind nimic ieşit din comun.
„Emoţiile şi sentimentele nu pot fi înţelese (de ceilalţi) decât dacă sunt lăsate să se vadă!” a ţinut cineva să precizeze, atunci când mi-a sesizat uimirea.
M-am tot gândit cum de a ajuns la o asemenea explicaţie, până când ne-am reîntâlnit şi m-a abordat, chiar în mijlocul străzii, strigând „Nu mai pot, viaţa mea e un chin!”, făcând mai multe capete să se întoarcă în direcţia în care ne aflam.
Mă grăbeam cumplit, dar ceva din manifestarea acelei dureri, m-a făcut să mă opresc. Observasem hainele de doliu, cearcănele adânci şi ţinuta neglijentă. Cu câţiva ani în urmă cunoscusem o astfel de durere şi înţelegeam despre este vorba. Am luat-o pe respectiva doamnă de braţ şi am invitat-o la o cofetărie cochetă, aflată din imediata apropiere. M-a refuzat categoric, pe motiv că nu-i place locul. Atunci am lăsat-o pe dânsa să aleagă, imaginându-mi că, hotărând de una singură, se va simţi mult mai bine. Ce credeţi că a ales? O bancă aflată pe una dintre aleile inundate de trandafiri din centrul oraşului. În zadar i-am explicat că nu este alegerea potrivită, dar mi-a răspuns tăios că „durerea ca să fie durere, trebuie să se vadă!” după care a tras un puternic ropot de plâns în văzul tuturor. Tare aş fi plecat, dar curiozitatea explicaţiilor din spatele unei astfel de afirmaţii, m-a oprit. După ce s-a liniştit din plâns, a început să-mi povestească…
„– Eu am nevoie de absenţa durerii şi de prezenţa fericirii. Durerea sufletească nu mă lasa să dorm. Uneori doresc să-mi provoc o durere fizică suficient de mare care să mă facă să uit de cealaltă durere. Ezit pentru că îmi este teamă de spitale şi de medici. Dacă fac un astfel de gest, sunt convinsă că voi ajunge acolo. Dificultatea de a mă exprima frumos în cuvinte, mă duce în situaţia de a mă manifesta tot mai zgomos. Doresc ca lumea să ştie, să vadă lacrimile curgând pe faţă şi să-mi înţeleagă îngrozitoarea durere sufletească cu care mă confrunt. Doliul pe care-l port, după soţ, trebuia să-l las demult, cam de vreo 3 luni, dar încă nu pot. Viaţa noastră nu a fost tocmai roz. Ne-am certat de multe ori, ne-am jignit, el era mereu bolnav şi numai prin spitale; mă săturasem de cărat mâncare, de farmacii, de medicamente, de nopţi nedormite, de asistente nervoase sau plictisite.
Mi se pare ciudat că toate amintirile neplăcute s-au estompat… a rămas doar ceea ce a fost frumos între noi.
Eu nu mă mai îngrijesc, nici nu mă mai coafez pentru că sunt sigură că lumea m-ar judeca. Durerea mea nu ar mai fi atât de evidentă, apoi există şi posibilitatea ca cineva să-şi dorească să intre în viaţa mea. Nu mai vreau.
În concluzie, eu am nevoie de cineva pregătit care să mă ajute să ies din statutul de victimă, să mă urmărească, să mă sfătuiască, şi să-mi înţeleagă durerea.”

Lăsând la o parte disconfortul de a discuta pe o bancă aflată chiar în mijlocul oraşului, am încercat s-o ajut, răspunzând cam aşa:
„– Se spune că este imposibil să intri în noroi şi să nu te murdăreşti. Ştiu, contextul este diferit, însă cam aşa este şi cu durerea. Este imposibil să nu te superi şi să nu o resimţi. Ce nu se ştie, este faptul că, întotdeauna, o mare durere te transformă lăuntric. Depinde mult de puterea emoţională a fiecăruia. Pe unii asta îi maturizează înainte de vreme, îi face mai înţelepţi, mai toleranţi… pe alţii îi face mai reci, mai distanţi, mai retraşi.
Dacă aţi fi povestit unui cadru militar activ despre durerea cu care vă confruntaţi, este posibil să fi primit o replică de genul „dacă simţi că te doare ceva, e bine; înseamnă că încă mai eşti în viaţă”. Imediat v-aţi fi gândit că durerea dumneavoastră nu a fost corect percepută şi v-aţi fi pus şi mai multă cenuşă în cap (la figurat vorbind).
Dacă aţi fi ales ca interlocutor o persoană hotărâtă să vă găsească rapid un nou partener de viaţă (că înlocuitor al celui care a fost), aţi fi primit o replică de genul „draga mea, morţii cu morţii şi viii cu viii! Lasă doliul, lasă jelitul, mergi la coafor, la cosmetică şi apoi ieşi în lume… mai ai ani buni de trăit şi este păcat să-i trăieşti de una singură!”.
Dacă m-aţi ales pe mine, încep prin a vă spune că rolul meu nu este de a vă învăţa cum să suportaţi durerea, atât pe cea fizică, cât şi pe cea sufletească. Rolul meu este de a vă ajuta să luaţi nişte decizii. Astfel, vă ofer posibilitatea de a alege, iar responsabilitatea vă revine în totalitate.
Durerea este suferinţa cuiva, indiferent dacă este femeie sau bărbat. Există la un nivel pe care, numai cel care o suportă, îl ştie cu adevărat.
Ca dumneavoastră să-i puteţi face faţă, înfruntaţi ce este de înfruntat, detaşaţi-vă de trecut şi trăiţi în prezent, chiar dacă, acum, vi se pare foarte greu.
Limita fiecărei dureri este o durere şi mai mare” a spus Emil Cioran. Pornind de la această idee, încercaţi să integraţi durerea dumneavoastră în durerea lumii în care trăim. Raportată la propria existenţă, durerea personală este catastrofală, raportată la durerea tuturor oamenilor din această lume, durerea ar putea fi comparată cu o picătură într-un ocean. Vă exemplific ideea printr-o scurtă povestire terapeutică.

Un om care se simţea împovărat de greutăţile vieţii s-a plâns unui maestru spiritual, ce trăia retras într-o căsuţă modestă pe malul mării:
„– Viaţa mea este un chin, nu mai pot!”
Maestrul a luat o mână de cenuşă şi a lăsat-o să cadă într-un pahar cu apă proaspătă, spunând:
„– Aceasta este suferinţa ta!”
Apa s-a tulburat, s-a murdărit, iar maestrul a aruncat-o. Apoi a luat o altă mână de cenuşă, s-a apropiat de mare şi a aruncat-o. Cenuşa s-a împrăştiat imediat, dar marea a rămas la fel ca înainte.
„– Vezi?” În fiecare zi trebuie să alegi între a fi un pahar cu apă sau o mare lângă care să trăim.”

Morala: atunci când în viaţa voastră există momente în care plângeţi sau să vă plângeţi de milă, alegeţi între a vă considera parte din problemă sau din soluţie…
Vă asigur că există dureri care nu permit plânsul, dureri care nu se văd, dar există şi de la care se poate învăţa. Vă dau doar un singur exemplu: „Eram trist că n-am pantofi noi, dar am întâlnit pe cineva care n-avea picioare” mi-a mărturisit cineva, care s-a schimbat total numai după ce a sesizat… diferenţa.

În concluzie, din punctul meu de vedere, cine are puterea de a îndura durerea pierderii cuiva drag, are şi puterea de a găsi remediul potrivit estompării. Sunt convinsă că dumneavoastră veţi reuşi. Nu este nicio ruşine dacă, la un moment dat, aţi putea avea nevoie de ajutor. Când ne vom mai întâlni, îmi veţi spune.”
La despărţire, în timp ce îmi strângea mâna, doamna se străduia, din răsputeri, să nu mai plângă şi chiar a reuşit. Ceva din atitudinea dânsei deja se schimbase. Eu ştiu ce, însă dumneavoastră ce bănuiţi că ar fi?

Mihaela-Theodora Popescu – Editor principal
Co-autor a Editei de colectie: “Intre psihologie si parapsihologie” – click aici