Nu cred să existe cineva pe lumea asta, care să nu fi experimentat durerea. Se știe, este o senzație neplăcută care se manifestă sub diferite forme, care poate avea diferite intensități și care este considerată o veritabilă  încercare pentru oricine.

Am ales durerea de a fi uitat, ca subiect ar articolului de astăzi, pentru că este un tip de durere greu de explicat. Nu o resimt doar persoanele în vârstă părăsite de copii, nepoți sau de foștii prieteni. O resimt toate persoanele uitate într-un spital, într-un azil, la vreun sanatoriu, o resimt copii părăsiți de părinți sau lăsați în grija rudelor, o resimt copiii cu dizabilități uitați în sanatorii de aparținătorii lor, o resimt cei îndrăgostiți cu adevărat, părăsiți de cei care au optat pentru varianta mai avantajoasă.

Zilele trecute, cineva mi-a adresat întrebarea “Mă primiți la consiliere să vă povestesc despre durerea de a fi uitat?” Discuția noastră a fost deosebit de interesantă, analiza pe placul interlocutorului și rezultatul obținut pe măsura așteptărilor.

D-nul T:
“Celebrul savant Iosif Constantin Drăgan a spus cândva Uitarea este, în fond, o trădare. Eu nu sunt savant, însă o percep la fel. Sunt pensionar de câțiva ani și pot spune că sunt un pensionar cu o pensie decentă și cu o sănătate fizică mulțumitoare, pentru vârsta la care am ajuns. Mă supără o altfel de durere, pe care, cred eu, numai un psiholog o poate înțelege și mi-o poate explica. Este durerea de a fi uitat, îndeosebi de cei pe care i-am ajutat. Nu știu ce să fac și aș avea nevoie de câteva recomandări.”

Răspuns:
“Durerea de a fi uitat, este tipul de durere pe care o înțeleg îndeosebi persoanele care au fost uitate de semenii lor și care au suferit mult din acest motiv. Cei care se regăsesc în ceea ce ați povestit, știu despre ce vorbesc. Oamenii sunt ființe sociale și le este benefică interacțiunea, mai ales când există compatibilitate emoțională. Prin interacțiune, se produc anumite conexiuni, care se pot concretiza în prietenii, parteneriate, grupuri de interes profesional. Contează, mult mai mult decât vă imaginați, integrarea, neignorarea, respectul.

Scriitorul Gabriel Garcia Marquez considera că Moartea nu vine odată cu vârsta, ci cu uitarea. Nu vă gândiți la moartea fizică, aveți în vedere doar moartea unor emoții și/sau sentimente. Dacă ar fi fost reale, ar fi rămas la fel de vii, poate puțin estompate. Tot ceea ce este fals, minciună, prefăcătorie, nu rezistă în timp. Este normal să simțiți durere. Binele făcut se cam uită, răul aproape niciodată. Tăiați legăturile emoțional-afective cu cine a ales să plece, lăsați să vă uite dacă așa vrea. Câți cântăreți, câți actori de succes nu au fost uitați la bătrânețe? Ștefan Mihăilescu Brăila, Gică Petrescu și mulți alții…Mădălina Manole a făcut depresie pentru că minunatele sale melodii nu au mai fost difuzate…Când nu mai suntem de folos, uitarea este doar un pretext. Nu o spun din cărți, este o concluzie personală, la care nu mi-aș fi dorit să ajung. De ce pe mine nu mă doare, emoțional vorbind, uitarea din partea anumitor persoane cărora le-am făcut numai bine? Pentru că am înțeles că și astfel de persoane au un rol. Care? Acela de a ne învăța să nu avem așteptări, de a ne învăța lecția recunoștinței, dar și acceptarea ideii că o relație nu trebuie să dureze mai mult decât este necesar. Nici mie nu mi s-a spus “La mulți ani” de persoane la care nu m-aș fi așteptat. Până la urmă e vorba și de politețe, nu? Nici eu și nici dumneavoastră, nu am murit din asta, dovadă că stăm, aici, acum, de vorbă. Luați doar partea bună a lucrurilor, ați mai fi citit atâtea cărți, ați mai fi văzut atâtea filme minunate, dacă ați fi fost apelat și vizitat de toți cei pe care i-ați ajutat? Cine vă prețuiește cu adevărat, nu vă uită și nici nu v-a uitat. Umpleți golul pe care îl resimțiți datorită uitării pe care o invocați, cu activități care vă fac plăcere și care vă mobilizează să interveniți.

Persoanelor uitate în spitale sau la azilele de seniori, copiilor cu dizabilități grave  uitați  prin sanatorii, cu toții copleșiți de durerea însingurării, le-am recomandat să comunice între ei, să-și povestească viețile, experiențele, cu bune și cu rele, să se bucure împreună de cea mai mică îmbunătățire a sănătății lor. Le-am explicat, așa cum vă explic și dumneavoastră, cât de important este să se susțină, să se încurajeze reciproc, să meargă cu picioarele lor pentru cei care nu pot să meargă, să vadă cu ochii lor pentru cei care nu pot să vadă…

Durerea de a fi uitat, este într-adevăr o durere, greu de suportat și foarte greu de gestionat. Cu puțin ajutor, se poate trece și peste asta. Din partea cui? Din partea acelora care sunt dispuși să ajute dezinteresat. Există astfel de oameni? Eu cred că da și vă invit să-i căutați neîncetat, pentru că numai căutându-i, aveți șansa să-i găsiți.

Mihaela-Theodora Popescu – Editor principal
Co-autor a Editiei de colectie: “Intre psihologie si parapsihologie” – click aici