Eu am lucrat în România peste 12 ani într-un loc unde competența era opțională. Era ca aerul condiționat în trenurile CFR: frumos dacă exista, dar nimeni nu se baza pe ea. La noi nu conta dacă știai meserie.

Conta dacă aveai un unchi.

Dacă nu aveai un unchi, mergea și o mătușă.

Dacă nu aveai nici mătușă, măcar un văr mai influent.

Dacă n-aveai nimic din toate astea, felicitări! Erai calificat să muncești în locul tuturor.

Venea șeful dimineața:

— De azi avem coleg nou!

— Ce știe să facă?

— Nu contează.

— A mai lucrat în domeniu?

— Nu.

— Are experiență?

— Nu.

— Atunci de ce l-ați angajat?

— Pentru că e nepotul cui trebuie.

Și gata, discuția era închisă.

Noi, proștii, ne uitam unii la alții și ziceam:

„Bă, iar trebuie să învățăm pe cineva să facă ceva.”

Numai că problema era că omul rămânea la stadiul de învățat.

Permanent.

Era ca Windows-ul ăla care îți spune de 15 ani:

„Updating… 3% complete.”

Și după 15 ani tot la 3% era.

Îl întrebai:

— Ai terminat raportul?

— Nu prea.

— Dar măcar ai început?

— Nici chiar.

— Dar ce-ai făcut azi?

— Am fost ocupat.

Și te uitai pe monitorul lui.

YouTube.

Flashscore.

Bilete la pariuri.

Facebook.

Și un Excel deschis strategic într-un colț, ca să pară muncitor.

Excel-ul era acolo doar pentru decor.

Ca pătrunjelul de pe marginea farfuriei.

Nimeni nu se atinge de el.

Dar cel mai tare era că oamenii ăștia aveau salarii bune.

Nu salarii de supraviețuire.

Salarii de genul:

„Bă, dacă aș avea eu salariul ăla și aș munci cât muncește el, m-aș pensiona la 40 de ani.”

Noi făceam munca.

Ei încasau aplauzele.

Noi transpiram.

Ei primeau promovările.

Noi rezolvam problemele.

Ei mergeau la ședințe să explice cum le-au rezolvat.

Ăsta era momentul în care îți venea să întrebi:

— Șefule, pot și eu să fiu prost?

— Nu.

— De ce?

— Pentru că tu știi să faci treabă.

A, deci sunt pedepsit pentru competență?

Perfect.

Mulțumesc.

Foarte motivațional.

După 12 ani de experiență din asta, am zis:

„Gata, plec în Anglia!”

Anglia!

Civilizație!

Meritocrație!

Profesionalism!

Corectitudine!

Acolo dacă ești bun, avansezi.

Dacă ești slab, pleci acasă.

Așa credeam eu.

Doamne, ce naiv eram…

Am ajuns în Anglia și după câteva luni am realizat că noi, românii, suntem niște amatori.

Noi jucăm în Liga a III-a.

Englezii joacă în Champions League.

La noi favoritismul vine pe Dacie.

La ei vine pe Rolls-Royce.

La noi trebuie să fii nepotul cuiva.

La ei trebuie doar să fii plăcut de cine trebuie.

Și gata.

Te-ai angajat luni în depozit.

Marți ești team leader.

Miercuri faci training altora.

Joi ești manager.

Vineri nici tu nu mai știi ce funcție ai.

Îl vezi pe unul:

— Ce faci, John?

— Sunt Operations Manager.

— Dar acum două săptămâni împingeai paleți cu mine.

— Da.

— Și ce experiență ai?

— N-am.

— Și cum ai ajuns manager?

— Positive attitude.

Tradus în română:

„Îl place șeful.”

Atât.

Eu veneam cu soluții.

Altul venea cu zâmbete.

Eu munceam.

El socializa.

Eu rezolvam probleme.

El întreba dacă vrem o cafea.

La sfârșit?

El promovat.

Eu cu încă două sarcini în plus.

Și aici am înțeles un adevăr dureros.

Competența nu este întotdeauna recompensată.

De multe ori este exploatată.

Pentru că dacă poți face treaba a trei oameni, compania nu se gândește:

„Să-l promovăm!”

Se gândește:

„Excelent. Economisim salariile celorlalți doi.”

Mai e și categoria aia specială de angajați.

Protejații.

Oamenii care nu pot fi atinși.

Nu contează ce fac.

Nu contează ce greșesc.

Nu contează dacă încurcă tot.

Sunt ca monumentele istorice.

Nu ai voie să te atingi de ei.

Dacă greșești tu:

— Avem o discuție serioasă.

Dacă greșește el:

— Hai să înțelegem contextul.

Dacă greșești tu:

— Training suplimentar.

Dacă greșește el:

— Suport suplimentar.

Dacă greșești tu de trei ori:

— Procedură disciplinară.

Dacă greșește el de treizeci de ori:

— Poate nu i s-a explicat suficient.

Nu, frate.

I s-a explicat.

De 400 de ori.

Problema nu e explicația.

Problema e receptorul.

Dar nu ai voie să spui asta.

Pentru că intrăm în zona sensibilă.

Trebuie să zâmbești.

Să fii profesionist.

Să fii diplomat.

Adică să spui:

„Poate ar exista oportunități de dezvoltare pentru coleg.”

Când tu de fapt gândești:

„Bă, omul ăsta se luptă și pierde cu ușa automată.”

Și atunci am realizat ceva.

Favoritismul nu are naționalitate.

Nepotismul nu vorbește o limbă anume.

Prostia nu are pașaport.

Există peste tot.

Diferența este doar nivelul de organizare.

În România îl vezi mai direct.

În Anglia vine ambalat frumos.

Cu proceduri.

Cu PowerPoint.

Cu meeting.

Cu feedback.

Cu plan de dezvoltare.

Cu coaching.

Cu evaluare.

Cu formulare.

Dar la final rezultatul este același.

Prostul rămâne.

Tu muncești.

El promovează.

Și te uiți la el cum urcă încă o treaptă și te întrebi:

„Bă, oare sunt eu prea competent pentru binele meu?”

Și răspunsul este:

Da.

Pentru că în multe locuri de muncă, dacă ești foarte bun, nu ești văzut ca viitor manager.

Ești văzut ca omul care rezolvă probleme.

Iar nimeni nu vrea să promoveze omul care rezolvă probleme.

Pentru că după aia cine mai rezolvă problemele?

Așa că am ajuns la concluzia vieții mele:

Dacă vezi un prost promovat, nu te grăbi să-l judeci.

Poate are talent.

Poate are relații.

Poate are noroc.

Sau poate șeful are nevoie de cineva care să nu-i pună întrebări.

Iar noi, ăștia care muncim, avem o boală gravă.

Ne place logica.

Și logica nu are ce căuta în anumite companii.

Răzvan Florin