Se știe, trădare a existat din cele mai vechi timpuri. A făcut și face parte din existența tuturor popoarelor, demonstrând că nu se rezumă doar la simple minciuni și infidelități, ci include o varietate de comportamente generate de acțiuni, bazate pe diverse intenții, interese, scopuri. În prezent, trădările și discuțiile referitoare la trădare au invadat emisiunile de știri. În spațiul public se aruncă vorbe grele, acuzații de tot felul, se demască acțiuni și operațiuni despre care un om obișnuit a auzit doar în filme. Pornind de la ideea că trădarea este un subiect de actualitate, voi face o scurtă analiză a trădării, insistând doar asupra aspectelor psihologice. Recunosc, nu este un subiect prea plăcut, poate reactiva amintiri nepacute, răni de trădare vechi, însă consider că poate aduce niște clarificări persoanelor care au suferit de pe urma ei.
Trădarea este o faptă reprobabilă comisă de o persoană care trădează. Este o acțiune voită, perfidă, posibil îndelung gândită și plănuită. Inițiatorii ei, precum și cei/cele care o practică (cu consecvență) sunt asemenea ei, adică: mincinoși, duplicitari, perfizi, josnici, avizi de a reuși cu orice preț, fără a avea calitățile nici abilitățile necesare reușitei pe cont propriu.
Din punct de vedere psihologic, trădarea reprezintă o încălcare (cu intenție) a încrederii și regulilor de un minim bun-simț, generate de o relație, indiferent de natura ei (afaceri, parteneriat, prietenie, colaborare, cuplu). Poate fi spontană, dar și planificată cu minuțiozitate. Persoanele care o performează cu regularitate, au trăsături de personalitate foarte diferite de cele ale oamenilor incapabili de a face așa ceva. Se spune că ar avea multe nevoi nesatisfăcute, lipsa clară de empatie ajutându-i mult să-și prioritizeze interesele cu orice preț, ignorând, fără scrupule, impactul emoțional asupra celorlalți. S-a dovedit că sunt total lipsiți de profunzime în relații, motiv pentru care caută satisfacții în afara lor. Marea majoritate a trădătorilor văd în acțiunea de a trăda singura modalitate de a recăpăta controlul asupra unei situații sau asupra unei persoane pe care nu o mai pot manipula.
De ce trădează oamenii? Răspunsul este mai complex decât ați bănui. Se trădează din lăcomie, din invidie, din nevoia de validare, din lipsa empatiei, din răutate pură și nu în ultimul rând, din răzbunare. Există studii conform cărora “rana de trădare” ar proveni din fragedă copilărie, cauzată de promisiuni neonorate, făcute de cineva apropiat sau cu autoritate. Există studii conform cărora obișnuința de a trăda poate fi și un mecanism de apărare, în baza căruia trădătorul dezvoltă nevoia unui control excesiv, patologic. Din punctul meu de vedere, cei/cele care trădează din plăcere și din meschinarie, sunt persoane deosebit de periculoase, viclene, capabile să iubească răul sub toate formele lui. De recunoscut nu o vor recunoaște niciodată, acesta fiind un indicator, fără egal, al caracterului lor infect.
Trădarea poate avea diverse forme. Poate fi de natură relațională, financiară, politică, socială, emoțională și nu numai. Se poate face prin divulgarea unor secrete, unor minciuni, prin abandon în momente critice, dar și prin ascunderea unor informații care ar putea modifica decizii importante. Infidelitatea emoțională este o formă de trădare intens practicată de cei/cele care preferă viața dublă sau relații de acest gen.
Ce impact psihologic poate avea trădarea asupra celor vizați? Cel mai scurt răspuns care îmi vine în minte este “devastator”, însă nu poate fi suficient, așa că voi detalia. Mai întâi se produce o ruptură între realitatea trăită și cea imediat percepută, dând naștere unei/unor confuzii năucitoare. Urmează un episod de îndoială, o reală criză a stimei de sine. Siguranța emoțională se face praf, generând o durere sufletească asemănătoare celei de doliu. Dezamăgirea, regretele, șocul certitudinii trădării pot genera o traumă de genul stresului post-traumatic. Din acel moment, mintea persoanei trădate va procesa siguranța cu totul altfel. Posibil ca mintea să ignore, sau să și mascheze semnele evidente ale trădării. Alteori, mintea va lupta cu imaginea idealizată a trădătorului, căutând (cu disperare) justificări și explicații. Impactul psihologic cel mai des întâlnit este hipervigilența și instalarea stării de neîncredere față de oameni. Rețineți, rana de trădare nu este o invenție a psihologilor! Este o rană emoțională foarte profundă, cu marcaje pe termen lung. Se poate manifesta sub forma unei acute lipsă de încredere, chiar printr-o impulsivitate nejustificată, prin ciudate mecanisme de apărare, prin izolare, printr-un comportament evitant sau o frică permanentă de abandon.
Procesul de vindecare poate dura mult timp, nu este simplu și nici ușor. Fețele bisericești recomandă insistent iertarea, însă din punct de vedere psihologic nu poate fi suficient, fiind vorba de traumă și nu de o simplă supărare. Acceptarea propriilor sentimente de furie, supărare și dezamăgire ar fi un prim pas. Evitarea victimizării ar fi cel de-al doilea. Înțelegerea ideii că trădarea suferită nu are nicio legătură cu inteligența victimei și că evidențiază doar caracterul trădătorului, este faza cea mai importantă a conștientizării. Asimilarea evenimentului drept o veritabilă lecție de viață, dar și necesitatea stabilirii unor limite stricte pentru viitoarele relații, ar fi etapa după care se poate începe vindecarea, cu tot ceea ce presupune ea.
Trădarea nu este o simplă încălcare a încrederii oferite. Este un dezechilibru major ce vă poate distruge nu numai reputația, ci și motivația de a trăi corect și cinstit. Evitați în a vă baza pe numai pe cineva anume, evitați discuțiile despre planurile și proiectele dumneavoastră, strângeți absolut toate dovezile care să vă susțină în cazul în care va trebui să vă apărați (sau disculpați), concentrați-vă doar pe rezultatele muncii dumneavoastră și nu pe oamenii care v-au trădat. Succesul și bunăstarea dumneavoastră sunt cea mai dură, dar și cea mai dureroasă lovitură pe care trădătorii o pot primi. Recâștigarea independenței financiare și emoționale pot fi mult mai plăcute decât…dulcea răzbunare.
“Eu caut în oameni partea frumoasă, pentru că pe cea urâtă o vor arăta singuri fără să vrea” îmi tot spunea bunica. Eu nu am ajuns la un asemenea nivel de înțelepciune, dar mă străduiesc. Mă documentez, asimilez, analizez, sperând că ceea ce scriu și public periodic să fie, cel puțin, interesant.

Mihaela-Theodora Popescu – Editor principal
Co-autor a Editiei de colectie: “Intre psihologie si parapsihologie” – click aici