Subiectul ales pentru articolul de astăzi se datorează unei întrebări care mi-a fost adresată de către o persoană mult prea curioasă în ceea ce mă privește și care își propusese să mă pună într-o situație nu tocmai plăcută. Am fost întrebată dacă-mi semnez articolele cu numele și prenumele real și dacă-mi asum, concluziile de la finalul articolelor. Răspunsul meu a fost afirmativ și ferm… aspect care a surprins și descurajat în același timp. Se aștepta la un altfel de răspuns. Cu toate astea, a continuat să mă agaseze verbal, încercând din răsputeri să mă enerveze și să demonstreze celor din prejma sa că nu sunt ceea ce par. Nu-mi plac genul asta de provocări, dar sunt suficient de antrenată pentru astfel de personaje. Vârsta îmi permite și o a doua afirmație, în sensul că experiența acumulată de-a lungul anilor, mă ajută mult în a face față la tot felul de obraznici și obrăznicii.
În cele ce urmează, voi prezenta importanța concluziilor, asumându-mi în totalitate opiniile prezentate.
Am observat că oamenilor le plac mult concluziile, uneori făcând abstracție de o serie de etape, dar și de anumite elemente pe care ar trebui să le aibă în vedere. În cuprinsul unui text, concluzia se află în ultima parte a expunerii, făcând trimitere la cele observate și analizate. Conform Dex, concluzia ”este o încheiere a unui șir de observații, analize, judecăți”. Oare este atâta nevoie de analize când totul pare evident? Eu consider că este nevoie, mai ales dacă ne dorim niște concluzii reale și corecte.
O foarte veche atenționare în ceea ce privește importanța corectitudinii concluziilor, datează de dinainte de Hristos și a fost făcută de filozoful chinez Confucius. Inițial numit Kong Qiu și născut în anul 551 î.Hr., Confucius a fost un faimos învățat și dascăl chinez care a ocupat funcții înalte la curtea suveranilor din vremea sa și care a influențat decisiv gândirea asiatică. A afirmat ”Am văzut un om care încerca să stingă un foc mare cu o ceașcă cu apă. Nu a reușit și a tras concluzia că apa nu poate stinge focul”. Ce părere aveți? Cu toții știm că apa stinge focul, însă mai sunt și altele care fac diferența: cantitatea, rapiditatea cu care se acționează, etc.
Pe tot globul există copii care suferă de dislexie, care este o dizabilitate de învățare. Se manifestă prin dificultatea unei persoane de a citi, de a scrie și uneori de a vorbi. Dificultățile sunt cauzate de incapacitatea creierului de a identifica sunetele vorbirii și de a învăța cum se raportează acestea la litere și cuvinte. Poate fi însoțită și de tulburări de procesare verbală. Tulburarea poate fi ușoară, medie și gravă însă se poate trata, ameliora, uneori vindeca. Din păcate, majoritatea acestor copii sunt considerați cu retard mintal, deși dislexia nu este cauzată de probleme legate de nivelul inteligenței. În lipsa unui sprijin suplimentar la învățare, copiii cu dislexie sunt condamnați la lipsa instruirii, la izolare, marginalizare și la o suferință emoțională de nedescris. Deci, învățătorii/profesorii de pretutindeni ar trebui să fie mult mai atenți atunci când afirmă despre un copil că ar fi retardat…
Referitor la concluzii și la probabilitatea de a fi incorecte, vă voi reda un alt exemplu, pe care îl consider suficient de sugestiv.
Într-o zi friguroasă de toamnă târzie, mi-a solicitat consiliere o distinsă domnișoară, absolventă a unui liceu bun și al unei facultăți de prestigiu. Suferea de o depresie majoră pe care o conștientiza, dar pe care nu o mai putea gestiona, urmare a unei despărțiri (aparent fără motiv) de cel pe care-l iubea. Concluzia la care ajunsese era cum că ar fi insuficientă, din toate punctele de vedere, pentru acel Făt-Frumos. Din discuția pe care am avut-o, judecând obiectiv și nu subiectiv, am înțeles cu totul altceva. Cu toată diplomația de care am fost în stare, i-am prezentat punctul de meu de vedere și concluzia la care am ajuns. La început nici nu voia să mă asculte, deși pentru asta venise. Ulterior, analizând toate semnalele, atât directe cât și indirecte, pe care i le transmisese fostul iubit, a reușit să accepte că tot ce i se întâmplase, era numai spre binele dumneaei.
Spre exemplificare, tot legat de subiectul ales, vă voi relata o scurtă poveste terapeutică.
Într-o zi, un copil a adus acasă două mere superbe și i-a spus mamei sale:
”- Mamă, uite ce mere frumoase am adus!”
”- Da, sunt foarte frumoase! Vrei să-mi dai și mie unul? a întrebat mama.
Copilul s-a uitat foarte atent la cele două mere, după care a mușcat din fiecare. Uluită de gestul său, mama s-a gândit ”Doamne, a mușcat din ambele mere ca să nu fie nevoit să le împartă cu mine! Oare unde am greșit în educația lui?”
Copilul a întins mânuța care ținea un măr și i-a spus ”Te rog ia mărul asta, este mult mai dulce și mai copt decât celălalt!”.
Mamei i-a fost rușine pentru că s-a grăbit să tragă o concluzie atât de greșită despre copilul ei.
Morala ar fi: Aveți mare grijă să nu trageți concluzii pripite.

De data aceasta, nu voi încheia cele prezentate cu ” În concluzie…” pentru că concluziile le veți trage și singuri/singure. Nu uitați că, în anumite momente ale vieții, sunteți mai mult spectatori decât actori. Poate fi foarte dureros să fii învinovățit pe nedrept și mult mai dureros să fii bănuit fără nicio vină. Învățați să prețuiți și să respectați, așa cum se cuvine, tot ce aveți. Este posibil și ca viața să vă învețe cum că, după o concluzie greșită, se poate ajunge la ceva ireparabil.

Mihaela-Theodora Popescu – Editor principal
Co-autor a Editiei de colectie: “Intre psihologie si parapsihologie” – click aici