Când mi s-a propus să scriu un articol despre fanatism, mi s-a pus un nod în gât și pentru o clipă, am avut senzația că sunt împinsă într-o zonă pe care mereu am încercat să o evit. Nu este vorba de frică, sunt o olteancă veritabilă și oltencele nu prea fac pași înapoi!
Este o atitudine pe care o adopt doar atunci când mă feresc a fi prost înțeleasă. Nu demult, câteva persoane au comentat negativ ceea ce nici măcar nu înțeleseseră, demonstrându-mi încă o dată, că anumite subiecte nu sunt pentru toată lumea.
Nu fac politică, nu sunt simpatizantă a nici unui partid, nu sunt analist politic și nici nu-mi propun a face vreodată o astfel de analiză. Ca orice om obișnuit mă uit la televizor, citesc cărți și ziare, urmăresc evenimentele importante chiar și pe computer.
Observ cu îngrijorare consecințele fanatismului unor extremiști și nu de puține ori, m-am gândit ce o fi în mintea unui astfel de om care se detonează în locuri publice, care distruge vieți și destine și care, atunci când consideră că ceva este rău, îl distruge neținând cont de nimeni și de nimic.
Fanatismul din lumea în care trăim, este un subiect foarte delicat. Oricât de convingătoare ar fi prezentarea și explicațiile, datorită convingerilor pe care oamenii le pot avea, reacțiile celor care mă citesc pot fi atât pro cât și contra, cu consecințele de rigoare.
Termenul „fanatism” provine din limba latină de la cuvântul fanaticus, dovadă că a apărut în urmă cu multe sute de ani și nu în zilele noastre.
Dicționarul explicativ dă fanatismului următoarea definiție „Atașament excesiv, pătimaș, pentru o convingere, o persoană etc. dublat de o totală intoleranță față de convingerile altora”.
Gândindu-ne la evenimentele tragice din ultimii ani, cauzate de fanatismul fundamentaliștilor islamici, se poate crede că fanatismul se poate manifesta doar în domeniul religios. Fals, fanatism se poate manifesta și în politică, iar în statele totalitare poate deveni mișcare de masă. Propaganda bine regizată și puternic infiltrată în mințile oamenilor, poate fi un puternic mijloc de manipulare a maselor, dar și de realizare a scopurilor politice.
Deloc întâmplător, fanatismul este la originea actelor teroriste. Fanaticii sunt dependenți, nu numai adepți ai unei anumite ideologii sau religii. Sunt agresivi, intoleranți, impenetrabili în convingerile lor, fără admiterea vreunui compromis. Propriile convingeri lipsesc cu desăvârșire, mulți dintre ei pierzându-și până și înstinctul de autoconservare. Se consideră unicii deținători ai adevărului, tocmai de aceea sunt atât de periculoși.
Se mai spune că fanatismul derivă din superstiție. Este adevărat, mulți dintre protagoniștii actelor sinucigașe se declară martiri înainte de a face gestul final. O persoană fanatică dorește să vezi realitatea numai în felul său. Răul are o cu totul altă semnificație, iar pentru a fi nimicit se invocă dorința Divinității și nu ideologia pe care o promovează.
Fanatism mai poate apărea acolo unde un geniu malefic al manipulării gen Stalin, Hitler, Osama bin Laden etc. se înconjoară de exaltați, incapabili de a-și regla propriile emoții. Când cineva se schimbă radical, există întotdeauna un motiv (real sau imaginar). Depinde cine învinge în sufletul și mintea acelui om: binele sau răul.
Povestind atrocitățile petrecute în lagărele de concentrare naziste, scriitorul Ștefan Sweig scria într-una dintre cărțile sale „Nici o cruzime nu este mai atroce decât a fanaticului”. Eram adolescentă când am citit cele de mai sus și m-am cutremurat. Ori de câte ori aud de vreun atentat cu bombă, cu cuțite sau cu alte arme, spusele d-nului Sweig îmi revin în minte, atenționându-mă că nimeni de pe lumea asta nu poate fi mai periculos decât un fanatic. De cele mai multe ori, motivațiile sunt religioase, manifestate radical. Expresia “Cine nu este cu noi, este împotriva noastră” nu este doar o simplă afirmație ce sugerează unitatea grupului, este o obsesie clară, un atașament periculos fără nicio rațiune.

Terorismul religios contemporan este un fenomen social-politic, fapt recunoscut de majoritatea liderilor politici, liderilor spirituali, dar și de marea majoritate a oamenilor. Neuitat a rămas citatul celebrului împărat Hadrian “Uitasem aproape cu totul că orice luptă între fanatism și bunul –simț se termină cu înfrângerea celui din urmă”.
Fanatismul poate fi regăsit în creștinism, în islamism, dar și la reprezentanții altor confesiuni. Au îngrozit lumea:
– terorismul sikhilor din perioada 1970-1980 a cărui motivație a fost ura și dușmănia religioasă; răspândit din Pendjab (India), s-a bazat pe o învățătura religioasă ce propaga ideea creării pe teritoriul indian a unui stat independent „Halistan” (Pământul celor puri); acțiunile teroriste s-au extins din India până în Europa Occidentală, Asia de Sud-Est, America de Nord;
– terorismul fundamentaliștilor hinduiști, promovat de organizația ANAND MARG (Calea spre fericire), care a condus o serie de atentate deosebit de sângeroase, dar și la uciderea în anul 1975 a ministrului căilor ferate;
– terorismul extremiștilor iudaici, promovat de organizația KAH, care își propusese restabilirea statului biblic Israel și alungarea arabilor din Palestina; extremiștii iudaici, membrii ai organizației, KAH au omorât în moscheia Al-Ibrahim câteva zeci de arabi în timpul slujbei, au încercat distrugerea moscheii Al-Axa, iar famaticul religios Amir l-a împușcat pe fostul prim-ministru al Israelului Yitzhak Rabin;
– terorismul extremiștilor din Irlanda de Nord a fost promovat de organizații militarizate ale protestanților între care amintesc  Luptătorii pentru libertatea Ulsterului și Armata voluntarilor din Ulster; având ca pretext libertatea respectării unor principii religioase, extremiștii irlandezi au provocat multă suferință și numeroase victime;
– terorismul sectei AUM SHRINRIKYO din Japonia, creată de fanaticul lider Asahara, al cărui scop era cucerirea puterii în Japonia și apoi în întreaga lume; în urma atacului cu gaze chimice din metroul din Tokio, în anul 1975, au murit sute de persoane.

În ultimul deceniu, rețeaua teroristă a căpătat un caracter global. Marile organizații teroriste „Al-Qaeda” creată de Osama bin Laden, „Hamas”, „Jihadul Islamic”, „Hezbollah”, „Frontul Islamic al Salvarii” din Algeria, „Frația Musulmana” au filiale pe toate continentele. Ele continuă să existe și să-și consolideze poziția, deoarece sunt finanțate de țări care și-au asumat rolul de sponsori, cu sume pe care noi oamenii de rând, nu ni le putem imagina.
Criza mondială actuală nu este provocată de multitudinea religiilor, este provocată de dorința unor fanatici de a se îmbogăți nemăsurat, de a deține controlul absolut, considerându-se mesianici. Noțiuni precum toleranță, morală, pace nu există pentru ei. Ucid pretextând mântuirea și distrug pentru că nu au învățat niciodată să construiască.
S-a spus despre fanatism că ar fi o nebunie controlată. O fi, dar cred că nebunia nu este doar a celor care se jertfesc, este îndeosebi a liderului care deține controlul răului, provocat întotdeauna cu intenție.
În toată religiile se vorbește despre păcatele capitale. Cei care ucid, cei care se sinucid, să nu fi înțeles nimic din textele religioase pe care le-au citit? Să fie “spălarea creierelor” atât de eficientă? În ciuda globalizării precum și a progreselor științifice din ultimii ani, răspunsuri plauzibile se caută și astazi… Optimiștii speră că răspunsurile corecte se vor găsi la timp, în timp ce pesimiștii consideră că a început sfârșitul lumii.
Psihiatrii consideră că fanaticii sunt bolnavi psihic, aderenți la o idee aberantă, de obicei sectară. Pot fi: fanatici ai propriului interes, fanatici ai unei credințe, fanatici opuși realității.
Un om care face, cu bună-știință,  rău altora, invocându-și religia, nu poate fi numit credincios, oricât de mult și-ar dori acest lucru.
În România, vedem la marile Sărbători oameni împingându-se în fața bisericilor și nu de puține ori, călcându-se în picioare. Mulți dintre ei, întorși de acolo, bîrfesc, judecă, condamnă, râd de necazurile și de deficiențele altora. Cunosc persoane care merg duminică de duminică la Sfânta Liturghie, care coc litii, care se târăsc cu prefăcută umilință, în genunchi, până la Sfântul Altar, care se laudă în gura mare că țin post. În ciuda acestor manifestări sufletul lor este negru și își petrec viața păcătuind, ori de câte ori au prilejul. De bunătate, generozitate, de ajutorarea dezinteresată a celor aflați în dificultate, nici nu poate fi vorba. E și asta un fanatism? Eu cred că da, dar nu este comparabil cu al acelora care se detonează strigând „Allah e mare!” Circul pe care îl fac unii atunci când merg (sau intră) într-o biserică este un fanatism autohton, al propriului interes, care îi face să se simtă mai isteți, deși știu bine cât le poate duce mintea.
Se poate înțelege fanatismul? Dacă este privit din punct de vedere psihologic și psihiatric, eu cred că da. Din alte puncte de vedere, evit să mă mai pronunț. Mă opresc aici, sperând că nu v-am plictisit și că am fost pe deplin înțeleasă.

Mihaela-Theodora Popescu – Editor principal
Co-autor a Editiei de colectie: “Intre psihologie si parapsihologie” – click aici