Copilul cu nevoi speciale este un copil diferit față de ceilalți copii. Viața sa este mult mai dificilă, pentru că se confruntă cu o serie de dificultăți: de depasare și mișcare pentru cei cu deficiențe fizice; dificultăți de exprimare și comunicare pentru cei cu deficiențe senzoriale; dificultăți de adaptare la rigorile vieții sociale pentru cei cu deficiențe mintale și intelectuale. Nevoile sale sunt considerate speciale pentru că sunt diverse, însă mult mai mari, datorită incapacității sale de a efectua anumite activități.
Rolul familiei este extrem de important pentru că un astfel de copil se poate adapta mai greu la relațiile interpersonale și de aceea, părinții vor trebui să joace și rolul de mediator între copil și persoanle străine.
Gravitatea perceperii noii realități depinde de nivelul sociocultural, dar și de structura psihologică a părinților. Unii părinți se luptă cu realitatea, caută explicații, caută soluții, pe când alții nu reușesc să se împace cu gândul că au un copil diferit, ale cărui nevoi sunt cu totul speciale.
Majoritatea părinților adoptă o strategie de implicare, care se va reflecta pozitiv în personalitatea copilului, dar și adultului de mai târziu.
O altă posibilă reacție a părinților este cea de supraprotectie și o explică prin faptul că se simt cumva obligați să preia controlul asupra copilului. Din păcate, o astfel de reacție poate afecta semnificativ automonia copilului, existând pericolul ca mai târziu, să devină total dependent de cineva.
Există posibilitatea ca părinții să dezvolte o atitudine de abandonare a îngrijirii și creșterii copilului cu nevoi speciale. Copilul este instituționalizat, fie trimis la bunici sau la vreo rudă dispusă să-l crească. Despărțirea copilului de familie poate duce la ruperea relației părinte-copil, cu efecte negative ireversibile în dezvoltarea psihică ulterioară.
Alți părinți refuză acceptarea deficienței, refuz care poate lua două forme extreme: o formă pasivă de anesteziere a sentimentelor față de acel copil, dar și o formă activă prin care încearcă să demonstreze că au un copil normal și îl tratează ca atare.
Uneori părinții consideră că plătesc pentru o greșeală personală, iar boala copilului nu este decât un test dat de Divinitate pentru a le încerca credința. Copilul este crucea lor, pe care o duc cu demnitate, sau nu.

Percepția copiilor cu deficiențe nu este întotdeauna favorabilă și variază de la o societate la alta în funcție de cultură, dar și de valorile promovate de respectiva societate. Părinții pot nega ceea ce copilul observă legat de propria deficiență și insistă pe răutatea persoanelor din afara familiei, dramatizând reacțiile inadecvate. Nu este indicată o astfel de abordare, întrucât copilul va dezvolta o atitudine pesimistă asupra existenței, alimentând sentimentul de inferioritate, care se instalează concomitent cu conștientizarea limitărilor.
Relațiile între membrii familiei în care există și un copil cu nevoi speciale, pot fi de: dragoste, înțelegere, implicare,  ascultare,  răsfăț, dependență, dar și de indiferență și neglijare. În funcție de tipul de relații existente între ei, sunt mai multe categorii de părinți: echilibrați, indiferenți, exagerați, autoritari, inconsecvenți.

Părinții echilibrați au o atitudine realistă și o abordare corectă a situației cu care se confruntă. Sunt stabili emoțional și își manifestă dragostea necondiționată față de copil. Găsesc întotdeauna resursele necesare pentru a acționa în funcție de diagnostic, dar și de recomandările medicilor. Oferă șansa  copilului de a se obișnui cu situația în care se află, manifestând un climat de încredere și calm.

Părinții indiferenți manifestă lipsă de interes și afecțiune. De obicei, îl ingnoră…uneori îl și ceartă, mai ales în situații de eșec. Reacționează prin reproșuri gen “La vârsta ta făceam mai mult/multe!”  agravând traumele prin care trece.

Părinții exagerați sunt părinții care se simt cumva vinovați de suferința copilului. Sunt exagerat de atenți, din toate punctele de vedere.

Părinții autoritari își controlează copiii în stil dictatorial. Este tot o formă de hiperprotectie, în urma căreia copilul își pierde atât capacitatea de decizie cât și de acțiune. La maturitate, copiii crescuți în acest fel vor avea mari dificultăți de relaționare cu șefii ierahici, dar și cu persoanele la care țin.

Părinții inconsecvenți sunt părinții nesiguri în raport cu atitudinea lor față de propriul copil. Copilul este pasat, în mod repetat, la diferiți membrii ai familiei, transformându-l de mic într-o persoană nesigură și ușor de influientat.

În majoritatea cazurilor pe care le-am analizat, părinții sunt principalul aliat al copilului în lupta cu propriile neputințe. Pentru a schimba anumite mentalități nu este necesară doar implicarea socială. Suport înseamnă și o atitudine deloc jignitoare, precum și propriul dumneavoastră exemplu. Aveți în vedere că copilul cu nevoi speciale este sensibil și foarte receptiv la ceea ce spun alții despre el! Simțindu-se acceptat, ascultat, înțeles și apreciat, va înțelege că este o componentă a lumii în care trăiește și va avea mai mult curaj în fața dificultăților. Devenind adult își va propune anumite obiective, apoi va găsi resursele necesare pentru a le realiza, demonstrând celor care se îndoiesc, că și atunci când ești diferit, te poți bucura de viață.

Mihaela-Theodora Popescu – Editor principal
Co-autor a Editiei de colectie: “Intre psihologie si parapsihologie” – click aici