Oamenii din societatea de azi au din ce în ce mai puțină răbdare. Este o realitate pe care am observat-o cu toții, unii o recunosc cu sinceritate, alții nu, dar sunt și situații când se inițiază diverse discuții, tocmai pentru a descoperi noi modalități de a o înțelege și de a o aplica în mod constructiv.
Vrând-nevrând am fost prinsă într-o astfel de discuție, care s-a dovedit mult mai interesantă decât m-aș fi așteptat. Vă invit să urmăriți câteva opinii, după care vom analiza.

D-na H: „Răbdarea nu a fost niciodată punctul meu forte. M-am grăbit mereu, gândindu-mă că timpul trece și că nu voi putea îndeplini tot ce mi-am propus. Nu de puține ori, nerăbdarea a atras eșecul și cu greu am înțeles că tot ce s-a întâmplat, a fost o lecție. Am dorit să mă angajez imediat după terminarea liceului și am făcut-o, fără să mă gândesc la sacrificiile pe care va trebui să le fac pentru salariul care-mi asigura independența.
M-am măritat cu primul bărbat care m-a cerut. De ce? Nu din iubire, nu din pasiune, dar îmi doream mult să am casa și gospodăria mea.
Am ales o meserie bănoasă, dar care nu-mi place deloc. Motivul este tot lipsa de răbdare și acum îmi vine să mă dau cu capul de pereți când trebuie să plec la serviciu.
Nu mai am răbdare pentru nimeni și nimic. Parcă totul se desfășoară în reluare, mult prea lent pentru ambițiile și viteza pe care o impun. Credeți că este un simptom sau doar o atitudine greșită? Se poate repara sau este crucea pe care va trebui s-o duc până la sfârșitul vieții?”

D-na I: „Întotdeauna am crezut că răbdarea este pentru mine lozul câștigător. Am muncit pe brânci, sperând că răbdarea și perseverența îmi vor fi recunoscute și apreciate. A fost o iluzie și sufăr enorm când o spun. Sunt cu cineva de mai mulți ani. Nici nu mă ia, nici nu mă lasă. Deși știu foarte bine că o hârtie semnată la primărie nu ne poate ține împreună, eu îmi doresc să ne căsătorim, mai ales religios. Împărțim totul: casa, salariile, timpul liber. Ori de câte ori îi amintesc dorința mea, primesc drept răspuns arhi-cunoscutul proverb românesc Cu răbdarea treci marea. Poate sunt de modă veche, dar eu cred în onestitate și observ că răbdarea mea este pe sfârșite. Credeți că abia acum mă trezesc la realitate sau este un semn de epuizare a resurselor emoționale de care dispun?”

 D-na A: „Diagnosticul pe care l-am primit este grav. Am făcut tratamente peste tratamente, atât medicale cât și alternative. Am cheltuit o mulțime de bani, fără a avea rezultate …vizibile. Agravarea bolii mă face furioasă. Toată lumea îmi spune să am răbdare. Viața mea seamănă cu un film de serie C, la care toată lumea iese din sală. Cel mai tare mă rănește că celor apropiați le este rușine cu mine. Dacă răbdarea mea de a suporta boala s-a epuizat, ce mai pot face?”
Foarte puțini oameni se pot mândri că răbdarea de care dau dovadă a fost dobândită nativ. Marea majoritate, între care și eu, am dobândit răbdarea urmare a instruirii primite și nu în ultimul rând, auto-instruirii.
Lipsa răbdării este clar influientata și de temperament. Observând felul dânsei de a fi, dar și de a dialoga, d-nei H. i-am sugerat analiza  motivațiilor pe care le-a avut în cele mai importante momente ale vieții (alegerea meseriei, a soțului, etc), precum și a consecințelor care au urmat. I-am explicat că atitudinea se poate schimba oricând, indiferent de vârstă. Figurat vorbind, nu este o cruce pe care va trebui să o poarte până la sfârșitul vieții, însă o atitudine greșită poate conduce la apariția unor manifestări neplăcute, uneori și la instalarea unor boli. Mi-a răspuns “Ce-și face omul cu mâna lui se numește lucru manual” și a început să râdă nervos ascunzându-și, stângaci,  nemulțumirea. Nu m-am lăsat mai prejos și am continuat “lucrul manual poate fi transformat din ceva banal într-o adevărată operă de artă”. M-a privit lung după care a izbucnit în plâns, semn că a înțeles că dincolo de aparențe, răbdarea mai poate fi și o artă de a spera la o existență mai bună.

D-nei I. i-am precizat că răbdarea nu înseamnă să uiți ce vrei. Există și o limită (a fiecăruia) peste care răbdarea încetează. Dacă consideră că a atins acea limită, nu-i rămâne decât să acționeze, având în vedere tot ce-și dorește cu adevărat. Cu ani în urmă, am primit un sfat excepțional “Nu-ți pierde timpul cu cineva care nu vrea să și-l piardă cu tine”. Mi-a fost de folos și m-a ferit de alte dezamăgiri. I l-am împărtășit și am sfătuit-o să-și trăiască viața fără acea suferință, pe care cred nu o merita.

Discuția avută cu d-na A. m-a impresinat în mod deosebit, nu pentru că povestea dânsei ar fi puțin altfel decât a celorlalți doi.
Celor afectați de boli grave, obligați să urmeze fel și fel de tratamente, nu trebuie să le tot repetați “Lucrurile bune vor veni la cei care au răbdare”. Vă asigur că un adult bolnav, mult încercat de suferință, știe să aștepte. La un moment dat, disperarea poate fi atât de mare încât puterea de a lupta începe să dispară și odată cu ea, dispare și răbdarea.
Cu ani în urmă am experimentat o astfel de situație și nimeni nu înțelegea de ce refuzam să cred că răbdarea este un aliat de nădejde. Pe mine mă ajutat să-mi revin un copilaș din vecini care a venit pe la mine și mi-a spus, ținându-mă strâns de mână :
“Cand o să merg la școală, o să învăț bine, atât de bine încât o să descopăr o substanță care să te facă nemuritoare și nu o să mai suferi niciodată.”
Abia stăpânindu-mi lacrimile, l-am întrebat “Cum de ți-a venit o asemenea idee?”
S-a uitat fix în ochii mei și cu o seriozitate de om mare, a răspuns “M-am gândit la moarte și eu n-aș putea suporta să te pierd”.
În fața d-nei A. am încercat să fiu asemenea copilului ale cărui vorbe m-au mobilizat. Bineînțeles că  am utilizat alte cuvinte și alte argumente, neuitând să-i amintesc îndemnul înțeleptului Mahatma Gândi “Nimeni nu mă poate răni fără permisiunea mea”. Mi-a mărturisit că suferă crunt de mai bine de trei ani, într-o tensiune continuă. Pentru a detensiona atmosfera i-am spus o mică glumă, la care nu se aștepta, dar care i-a făcut bine.

Pacientul: Doctore, lăsați-mă să plec acasă, mi-a ajuns să stau aici 3 ani.

Doctorul: Eu stau aici de 30 de ani și nu mă plâng.

În concluzie, în funcție de situațiile cu care ne-am confruntat de-a lungul vieții, fiecare dintre noi avem propriile idei legate de răbdare și de limita dincolo de care răbdarea devine ridicolă.
Răbdare poate însemna putere, toleranță, înțelegere, capacitatea de a suporta greutăți, arta de a spera că ceva bun se poate întâmpla, dar în niciun caz nu poate fi confundată cu prostia sau cu lipsa unei maturizări intelectuale.
Celor care nu au înțeles, nu ne rămâne decât să le dovedim contrariul. Alte comentarii sunt de prisos.

Mihaela-Theodora Popescu – Editor principal
Co-autor a Editei de colectie: “Intre psihologie si parapsihologie” – click aici