Programele de știri, mai ales cele de seară, prezintă diverse realități care ne duc cu gândul la pierderea umanității. Asistăm la o competiție acerbă între posturile TV existente, de a prezenta evenimente și scene care de care mai șocante, mai rele, mai traumatizante. În afară de accidente teribile, războaie, acțiuni teroriste, dispute politice, ni se povestește despre oameni care se prăbușesc pe stradă și nu-i ajută nimeni, despre femei care nasc pe trotuar în fața spitalelor, despre oameni care mor la marginea drumului și din cauza nepăsării celorlalți.
În ziua de azi, probabilitatea de a gândi cu obiectivitate și imparțialitate, precum și posibilitatea de a crede ceva sau în cineva anume, au fost serios perturbate. Există o mare diferența între a fi credul și a crede ceva dovedit. Diferența nu este sesizată ori de câte ori ar trebui și asta contează mult.
În țara noastră, dacă ești modest(ă) înseamnă că ești sărac(ă) și nu prea ai ce arăta lumii. Dacă îți iubești și respecți părinții ești demodat, nu ești de gașcă și nu poți face parte din grupul celor moderni, adaptați noii societăți și tendințelor vremii. Dacă spui numai adevărul înseamnă că ești prostuț/prostuță sau, în cel mai fericit caz, că dai dovadă de o naivitate prostească.
De ce m-am oprit asupra unor aspecte atât de grave și nu am ales un subiect mai plăcut și poate, mai ofertant? Pentru că toate aceste rele au debusolat populația într-o asemenea măsură, încât tot mai multe persoane și-au pierdut (sau își pierd treptat) echilibrul emoțional. Când ești tânăr, sănătos, voios, cu un oarecare succes, nu te gândești deloc că toate aceste binecuvântări pot dispărea, la un moment dat. Dintr-un posibil viitor candidat la suferință, te poți trezi, rapid, un protagonist al ei. Boala nu este doar o disfuncționalitate. Odată cu ea, vin limitări fizice, pierderea treptată a autonomiei, anxietatea declanșată de neputință, dar și atitudinea distantă a celor apropiați care ar trebui să ofere un sprijin.
O boală greu de tratat și dificil de vindecat este o mare consumatoare de resurse, mai ales financiare. Medicamentele, terapiile specifice, adaptarea locuinței costă mult, dar asta o știu mult mai bine persoanele care se confruntă cu astfel de necesități. Bolnavii cronici, pe lângă suferința fizică și disperarea cauzată de boală, ca drept răsplată pentru eforturile lor constante, se pot confrunta și cu un refuz tăios, eventual cu o ușă închisă în nas de către persoanele care ar trebui să-i ajute sau măcar să încerce să-i ajute.
“Ce tot încerci la tratamente și terapii? Nu-ți este clar că boala ta este incurabilă, că este o permanență cu care ar fi trebuit să te obișnuiești până acum? Ce nu-ti este clar? Cheltui la bani fără rost și asta numai ca să te afli în treabă!” sunt doar câteva dintre reproșurile unui cunoscut, nemulțumit de determinarea unui membru al familiei sale de a nu capitula în fața bolii.
Defectele vizibile (din naștere sau apărute ulterior) sunt asemănătoare cu un stigmat. Nu de puține ori, sunt asociate și cu o disfuncționalitate mintală. Este regretabil, dar adevărat și nu regret când semnalez o astfel de nemernicie. Părinții unui copil cu o dizabilitate nu suferă doar pentru problema copilului. Suferă și pentru că se conștientizează dificultățile vieții unui asemenea copil în societatea de azi. Se gândesc îngroziți la momentul când nu vor mai fi, iar copilul lor va rămâne în grija statului sau în grija unei rude dispusă să-i acorde suportul necesar.
Poate vă întrebați ce caută termenul “demnitate” în titlul pe care l-am ales. L-am alăturat cu intenție tocmai pentru a atrage atenția asupra unui aspect ignorat. Oricât de gravă le-ar fi situația, oamenii bolnavi își doresc să fie tratați cu respect. Deseori li se adresează sfaturi de acceptare a situației, care nu fac altceva decât să le pună sare pe rană. Păreri de genul “Ar trebui să…”, “Nu faci bine”, “După părerea mea…”, le pot face mai mult rău decât bine. Sub masca ajutorării, unele persoane îi deposedează, fără nicio rușine, de puținele resurse materiale și financiare de care dispun. A fost șocant să observ cât se insistă pe ideea că “răul” cauzat de boala cu care se confruntă, nu este chiar atât de…nesuportat. Comparațiile auzite au fost de-a dreptul șocante, dar nu le prezint din respect față de cititorii mei.
Refuzul unor cadre medicale de a efectua investigații suplimentare în vederea unor clarificări, invocându-se ca motiv inutilitatea, poate fi foarte greu de suportat și acceptat. Refuzul categoric privind un simplu consult sau măcar pentru o evaluare (ca o a doua opinie) poate fi un masiv distrugător al speranței. O explicație clarificatoare, politicoasă și pe înțelesul celui/celei care o ascultă, poate conta mult mai mult decât un medicament costisitor, aproape imposibil de achiziționat.
Speranța bolnavilor care au nevoie urgentă de ajutor și care nu și-l pot permite, sunt finanțările venite din partea asociaților caritabile și a persoanelor potente financiar, dispuse să facă și astfel de cheltuieli. Finanțările pot fi făcute și interesat, tocmai pentru a se câștiga notorietate sau bunăvoința unor persoane importante. Indiferent care ar fi interesul, salvarea sau însănătoșirea unui om este un lucru minunat, demn de toată lauda și recunoștința.
Bolile, refuzurile și demnitatea umană sunt aspecte dureroase ale existenței contemporane. Banii tot mai puțini (pentru oamenii obișnuiți care trăiesc numai din salariu) nu scuză dezumanizarea, la care asistăm vrând-nevrând. Este greu de formulat o concluzie care să mulțumească pe toată lumea. O vorbă bună, un mic ajutor dezinteresat, uneori și o consultație urgentă, fără o programare prealabilă (atunci când se poate), pot conta mai mult decât credeți. Dacă nu ați făcut nimic dintre cele propuse aici, mai puteți încerca. De ce? Pentru că respectarea demnității celor aflați în suferință, poate fi și a dumneavoastră, mai ales dacă o prețuiți … la fel de mult.

Mihaela-Theodora Popescu – Editor principal
Co-autor a Editiei de colectie: “Intre psihologie si parapsihologie” – click aici