Rana de abandon nu este o rană obișnuită, cum se spune la vedere, ușor de observat sau de identificat. Se manifestă printr-o frică intensă, persistentă, cronică de a nu fi părăsit de către persoanele importante din punct de vedere afectiv.

De obicei, rana de abandon provine din copilărie, fiind declanșată de o ruptură în conexiunea cu părinții, bunicii, frații, îngrijitorii, tutorii, dar și de modul cum s-au dezvoltat legăturile de atașament cu cei implicați direct în creșterea și îngrijirea celor mici. Sunt cazuri când rana de abandon poate apărea mai târziu, în adolescență, cauzată tot de rupturi bruște, mai ales din neglijență emoțională.

Rana de abandon se poate produce și adulților. Este la fel de chinuitoare, de traumatizantă, aspecte asupra cărora mă voi opri spre final. Genul acesta de rană nu este o supărare de moment, ce poate trece fără consecințe. Este o traumă emoțională profundă care alterează stima de sine și modul în care persoana afectată va construi noi relații la vârsta adultă. Pe lângă teama permanentă de părăsire, există și o nevoie excesivă de validare. Dovezile de apreciere, de prețuire devin o necesitate exacerbată de nesiguranța emoțională. Convingeri radicale de genul “Nu pot trăi, nu mă pot descurca de unul singur” sunt o permanență atât în gândire, cât și în comportament.

Cauzele rănii de abandon provenită din copilărie pot fi multiple. Plecarea părinților (sau doar a unuia dintre ei) la muncă în străinătate, spitalizarea prelungită timp de luni sau chiar ani, plecarea prin deces sau pur și simplu prin părăsire, ar fi cele mai întâlnite și analizate cauze. Deosebit de grave sunt: instabilitatea mediului familial, certurile, bătăile din familie, schimbările dese de domiciliu, critica excesivă, lipsa validării, părinții distanți, neimplicați în creșterea copiilor. Cunosc situații în care copilul a fost nevoit să aibă grijă de părintele rămas în viață. Rana de abandon s-a produs prin inversarea rolurilor. Sărirea unei etape importante în dezvoltarea sa emoțională i-a produs o maturizare accelerată, cu mult înainte de vreme. Ideal ar fi să nu se întâmple așa ceva, însă viața bate filmul…nu numai pe la noi.

La adulți, rana de abandon nu este doar senzația cronică de singurătate și de gol interior. Cauzele sunt cu totul altele, mai cunoscute fiind: trădarea, infidelitatea și decesul neașteptat al partenerului ce oferea stabilitate și siguranță relației.

O rană de abandon nerezolvată afectează, indiscutabil, capacitatea omului de a-și gestiona singurătatea. Doar de frica de a nu rămâne singure, o mulțime de persoane adulte acceptă compromisuri majore, inexplicabile, relații toxice, chiar abuzive.

Dificultatea de a pune niște limite clare relației/relațiilor este un aspect comportamental deseori analizat, însă greu de înțeles de către cei/cele cărora nu le este frică de singurătate.

Un alt aspect al rănii de abandon, ar fi hipersensibilitatea la respingere. Tendința de a interpreta eronat și exagerat cele mai mici gesturi drept semne ale unui posibil abandon, poate face ca protagonistul să se transforme într-o persoană enervantă, sufocantă, agasantă. Rana de abandon nu este o slăbiciune de moment, apărută doar de dragul armoniei, nici o indispoziție trecătoare. Este mult mai mult de atât și voi explica de ce. În relații, gelozia și posesivitatea încep prin instalarea unui control excesiv. Asumarea rolului de victimă poate atrage devalorizarea și convingerea că “nu sunt suficient de bun, de frumos, de valoros pentru a fi prețuit”. Probabil că victima va încerca mereu să facă pe plac altora, ignorându-și voit nevoile și limitele personale. Psihologii o interpretează ca pe o formă ciudată de abandon, benefică doar la început și toxică, ulterior.

Rana de abandon nu afectează doar relațiile de cuplu și stima de sine. Își pune serios amprenta asupra comportamentului profesional și social. Persoanele rănite prin abandon, indiferent de sex, manifestă o sensibilitate deosebită la critică. Orice feedback negativ, orice mic refuz din partea colegilor de serviciu este interpretat drept o respingere directă, brutală și categorică. Uneori, oamenii se pot manifesta și defensiv adoptând o atitudine ironică, presărată cu replici usturătoare “eu nu am nevoie de nimeni și de nimic”.

Hiper-independența este un alt mecanism de apărare, scopul fiind acela de a evita retrăirea durerii abandonului inițial. “Nimeni nu mă va putea părăsi, pentru că nu voi mai lasa pe nimeni să se apropie de mine” este convingerea în baza căreia persoana afectată încearcă să se împace cu suferința în care a fost.

Uneori, durerea ascunsă a rănii de abandon este mascată de nevoia acută de a-i ajuta pe alții. Totuși, atragerea unor parteneri săraci emoțional, indisponibili pentru o relație serioasă, va reactiva toată panica, furia sau anxietatea de separare și poate afecta, destul de grav, posibilele viitoare relații sănătoase.

Având în vedere cele prezentate până aici, cred că se poate concluziona faptul că rana de abandon nu este un simplu tipar, ci o amprentă psihologică complexă, foarte dureroasă pentru majoritatea.

Vindecarea rănii de abandon este posibilă și se poate face prin reprogramare comportamentală și emoțională. Un prim pas ar fi conștientizarea și acceptarea ei prin observarea atentă a tuturor reacțiilor, prin acceptarea lor că mecanisme de apărare și nu ca incapacități funcționale. Al doilea pas ar fi identificarea momentului când s-a declanșat trauma, respectiv factorii declanșatori. Urmează autoregalarea emoțională prin: refuzul de a reacționa vizibil, dezvoltarea autonomiei personale, stabilirea unor limite sănătoase, eliminarea dependențelor de orice natură ar fi, renunțarea la persoanele toxice și alegerea stabilității. Totul se face treptat, pentru că stările de tristețe și anxietate dureroasă nu dispar ușor si nici repede. Psihoterapia este foarte eficientă, atât pentru copii cât și pentru adulți, iar rezultatele pozitive sunt destul de rapide.

Durerea produsă de rana de abandon este o realitate a zilelor noastre despre care, astăzi, am avut inițiativa să vă povestesc. Sper să vă fie de folos, să o luați în serios și să faceți tot ce va stă în putință să o vindecați, dacă vă confruntați cu neajunsurile ei.

Mihaela-Theodora Popescu – Editor principal
Co-autor a Editiei de colectie: “Intre psihologie si parapsihologie” – click aici