În limba română, la modul general, termenul “nevoie” înseamnă ceea ce se cere, ceea ce se impune să se facă. În funcție de context, termenul poate avea și alte semnificații, însă în acest material, voi face o analiză a nevoii doar ca necesitate și comportament. De unde și până unde despre nevoia de a bârfi? Deoarece, pentru o mulțime de persoane, nevoia de a bârfi face parte din comportamentul lor de zi cu zi, comparabilă cu nevoia de a se hrăni, de a consuma lichide, de a se odihni, de a socializa și comunica prin schimburi de noutăți, practicată tocmai pentru a se simți bine și a funcționa așa cum își doresc.

A bârfi, înseamnă a vorbi de rău pe cineva în absența sa sau de a purta discuții inutile cu scopul de a defăima sau calomnia. Ce o alimentează sunt: invidia, frustrarea, dorința de răzbunare, plăcerea de a judeca persoanele cu care se interacționează, dar și dorința ascunsă de a face rău. Cred că bârfa maschează un sentiment de inferioritate, dar și dorința de a obține un anumit control. Unde? Îndeosebi la locul de muncă, dar și în cadrul micilor comunități.

Bârfa este o formă de conexiune socială, universală, practicată de toate popoarele din cele mai vechi timpuri, făcând parte din procesul lor de evoluție și supraviețuire. De obicei, este asociată femeilor, însă nici bărbații nu se lasă mai prejos. Nu sunt părtinitoare, dar pot afirma fără vreun dubiu, că cea mai bârfitoare persoană pe care am întâlnit-o nu este o femeie, ci un bărbat în toată firea.

Bârfa satisfice nevoia bârfitorilor de a atrage atenția. Comentariile lor captează atenția celor care-i ascultă și le satisfice nevoia de a fi în centrul atenției. În acele momente, se simt importanți, interesanți, apreciați, misterioși….

Psihologii consideră că bârfa le poate satisface nevoia de a povesti, fără a fi nevoie de participarea directă la acțiuni reale. Poveștile oamenilor care bârfesc des și mult sunt pline de imaginar, de exagerări, dezvoltate pe parcursul oricărei narațiuni. Poate fi o atenționare atunci când este vorba de integrare și chiar este o metodă, frecvent utilizată, pentru apropierea rapidă a două sau mai multe persoane. Bârfa poate ajuta la cunoașterea și analizarea persoanelor cu care interacționăm. Discuțiile cu astfel de interlocutori ne ajută să descoperim cum gândesc, la ce se gândesc și cum judecă situațiile mai rar întâlnite.

Bârfa la locul de muncă nu numai că este neplăcută, dar este și toxică. Poate distruge prietenii, relații de colaborare și bună colegialitate, crează un mediu de lucru tensionat, viciat de ironii și de răutăți atent direcționate, afectând în sens negativ productivitatea, indiferent de domeniu. Bârfa la serviciu poate apărea din frustrare, din răutate pură, din nemulțumire, dar și din plictiseală. Salariații ocupați și preocupați de munca lor nu au timp de bârfe, nici de șoșoteli pe la colțuri. Cei care se plictisesc, o adoră. Consecințele cel mai greu de suportat sunt punerea în discuție a performanței și subminarea autorității. Și managementul defectuos poate da naștere la speculații și bârfe…însă mai rar decât s-ar crede. Nu detaliez pentru a nu oferi idei persoanelor care o practică… cu consecvență și pasiune.

Bârfitorii sunt de mai multe tipuri. Pe primul loc ar fi bârfitorii competitivi care-și doresc avantaje materiale și/sau profesionale. Comentează în permanență, evidențiază greșelile (și problemele) colegilor în fața șefilor, jucând rolul de distribuitori fideli ai informațiilor prețioase. Pe locul doi se situează bârfitorii disperați după atenție și validare. Încep prin a spune “Tu știi ce am aflat?” și încheie, invariabil, cu “Să nu spui nimănui că mă nenorocești!”. Scopul lor este de a ieși în evidență și de a se simți validați, chiar dacă știu că nu merită. Pe locul trei s-ar situa bârfitorii veșnic nemulțumiți, care se consideră oprimați fără vreun motiv, plini de resentimente față de colegii care au înregistrat rezultate mai bune decât ale lor. Invocă favoritisme, amantlâcuri, drame personale inventate. Scopul lor este de a poza în victime sau de a coaliza cu alți oameni care le împărtășesc ideile.

Nevoia de a bârfi nu apare din senin și nici la oricine. Un astfel de personaj are câteva caracteristici și anumite trăsături personale. Voi enumera doar pe cele semnificative, considerate a fi mai ușor de observat:
– evită confruntările directe și preferă distorsionarile în favoarea sa;
– oferă iluzia că ar deține mereu controlul și folosește informațiile deținute doar
ca monezi de schimb, ori de câte ori au prilejul;
– divulgă, fără scrupule, tot ce a obținut prin viclenie și manipulare;
– inițiază și întreține relații bazate pe minciuni și înșelăciune;
– este lipsit de empatie și nu ține cont de impactul emoțional al calomniilor asupra
victimelor;
– nu respectă intimitatea nimănui.

În cele ce urmează, voi relata o scurtă poveste terapeutică despre bârfă. Este destul de cunoscută, dar poate fi utilă celor interesați de a o cunoaște, analiza și poate…repovesti.

A fost odată că niciodată, într-o mică comunitate, un bărbat trecut bine de vârsta tinereții. Nu putea ține nici măcar un singur secret. Îi plăcea să participle, invitat sau nu, la tot felul de discuții, să afle tot ce se putea afla și să comenteze despre viețile și treburile consătenilor săi. La început, oamenii l-au ascultat cu interes, pentru că povestea foarte frumos și cu umor. Bârfele sale au declanșat conflicte mari, au distrus relații de iubire, au dat naștere la numeroase certuri și bătăi. Cu timpul, tot adevărul s-a aflat și cei din comunitate au început să-l evite, apoi să-l marginalizeze. Disperat de singurătate și izolare a căutat un înțelept și i-a cerut să-l învețe cum să repare răul produs. Nu știu dacă avea și mustrări de constință. Bătrânul înțelept l-a învățat să meargă acasă, să ia o pernă cu puf, să urce în turla bisericii, să taie perna și apoi să împrăștie puful în vânt. Omul a îndeplinit întocmai toate cele recomandate, fără a înțelege scopul acestor acțiuni. S-a întors mulțumit la bătrânul înțelept, așteptând explicații. Înțeleptul l-a privit cu subînțeles, apoi a adăugat “Acum întoarce-te de unde ai venit și adună tot puful împrăștiat într-o nouă pernă, asemeni celei pe care ai tăiat-o”.
Bărbatul a sărit ca ars și i-a strigat că noua cerință este imposibil de realizat, precizând că tot puful nu-l va putea strânge niciodată. I s-a răspuns “Exact așa este și cu bârfa, cuvintele pe care le-ai rostit sunt ca puful împrăștiat de vânt. Nu mai ai cum să le aduni și să le aduci înapoi. Multe dintre ele au rănit suflete, iar astfel de răni nu pot fi reparate în totalitate.”
Abia atunci bărbatul a înțeles urâțenia și gravitatea faptelor sale. Cu timpul, a reușit să nu mai inventeze știri, să nu mai divulge secrete și chiar să-și conecteze creierul înainte de a deschide gura. Consătenii au remarcat schimbarea, însă nu și-au închipuit că schimbarea se poate datora sfaturilor unui înțelept. Fostul bârfitor nu a povestit nimănui cum și de ce se schimbase. A rămas un mister bine păstrat, despre care a vorbit numai înainte de moarte.
Morala: Regretele sincere, un sfat bun și ascultarea fără îndoială, pot schimba nu numai un comportament, ci o întreagă viață.

O veche cugetare rămasă din timpul Imperiului roman spune “Nevoia nu ascultă de nicio lege”. Referitor la nevoia de a bârfi nu există vreo regulă și chiar dacă ar fi, nu cred că ar putea fi respectată. Totuși, bârfa poate fi blocată, indiferent dacă sunteți victimă sau spectator. Cum? Făcând apel la bunul dumneavoastră simț, schimbând rapid subiectul discuției către o altă temă, nereacționând impulsiv, verificând apoi, temeinic, cele auzite. Aveți în vedere că oricine bârfește pe altcineva în prezența dumneavoastră, vă va barfi imediat ce ați părăsit încăperea. Nu am spus-o eu, doar am verificat-o și confirm că este cât se poate de adevărată.

Mihaela-Theodora Popescu – Editor principal
Co-autor a Editiei de colectie: “Intre psihologie si parapsihologie” – click aici