Undeva pe drum am ajuns să credem că fiecare zi ar trebui să ne facă mai buni: mai disciplinați, mai productivi, mai sănătoși, mai calmi, mai bogați, mai organizați. Parcă ar exista, puțin mai încolo, o versiune extraordinară a noastră care ne așteaptă, cu condiția să mai citim o carte, să mai renunțăm la un obicei prost și să ne trezim cu jumătate de oră mai devreme. Așa ajungem să negociem tot timpul cu propria noastră variantă îmbunătățită, și trebuie să recunosc că asta mă obosește.

Pentru că nu ești obligat să fii în fiecare zi mai bun decât ieri. Uneori poți fi, pur și simplu, tu. Nu ai de dovedit nimic zilnic, nu trebuie să faci din fiecare zi un examen și din fiecare greșeală o probă că n-ai avansat destul. Nu ești în competiție cu nimeni, iar cel mai puțin ești obligat să fii în competiție cu tine însuți.

Sunt zile în care faci lucruri extraordinare, zile în care faci lucruri normale și zile în care e un succes rezonabil dacă apuci să-ți bei cafeaua cât încă e caldă. Unele zile sunt făcute pentru rezultate, altele pentru a sta: o cafea băută fără să-ți sune telefonul, o plimbare fără destinație, o conversație care nu duce nicăieri, o melodie ascultată până la capăt și fără să te întrebi dacă n-ai putea face ceva mai util în vremea asta. O seară în care nu înveți nimic, nu repari nimic, nu planifici nimic. Și, culmea, nu se întâmplă nimic rău.

Cred că am uitat că viața nu e un proiect cu termen-limită. Nu vine nimeni într-o zi să-ți spună „gata, ai ajuns la forma finală, felicitări”. Suntem oameni, nu aplicații care așteaptă următorul update. Vom avea zile strălucite și zile cu totul mediocre, decizii excelente și decizii care, peste câteva luni, ne vor face sa ne întrebam cum naiba am putut fi atât de proști. Vom avea perioade în care vom munci enorm și perioade în care singura performanță va fi să ne uităm la un film vechi fără să ne simțim vinovați. Toate fac parte din aceeași viață.

Poate că adevărata maturitate nu înseamnă să încerci să fii mai bun în fiecare zi, ci să știi când merită efortul și când poți să te bucuri de ce ai. Să nu faci din fiecare plăcere o recompensă pentru cât ai muncit, din fiecare pauză o abatere de la drum, și să nu te întrebi mereu dacă ceea ce faci acum te duce undeva. Uneori nu trebuie să ajungi nicăieri, e destul să fii acolo: să râzi, să mănânci ceva bun, să bei un pahar de vin la o masă cu oameni pe care îi placi, vorbind despre prostii. Să te bucuri de o zi frumoasă fără să-i cauți imediat o lecție. Nu fiecare moment trebuie să fie util, iar unele au voie să fie doar frumoase.

Una dintre cele mai mari libertăți vine, cred, când încetezi să te mai întrebi după fiecare lucru: „și ce câștig din asta?”. Uneori nu câștigi nimic, doar trăiești, și s-ar putea să fie suficient.

Viața are însă un obicei prost: îți trimite factura exact când începi să crezi că ai timp. Așa că, din când în când, las-o pe masă și nu te uita la ea. Mai stai puțin. Cafeaua e încă fierbinte.

Răzvan Bibire