Suferința poate fi o durere fizică sau morală, dar și starea celui/celei care suferă. Echilibrul este starea staționară a unui fenomen sau a unei persoane. Se poate vorbi de o legătură între cele două? Se pare că da, însă nu o poate face oricine. Am selectat câteva exemplificări și vă invit să le urmărim împreună.

D-na S:
“- Se zice că Dumnezeu nu ne dă mai mult decât putem duce. Nu știu cum de s-a ajuns la o asemenea concluzie, însă ideea că am fi fost aleși ca și exemple de rezistență pentru ceilalți, mă sperie și refuz să mă gândesc mai departe. Cred că este un fel subtil de a ni se spune lasă că se poate și mai rău. Eu am primit o mulțime de încercări, care de care mai îngrozitoare. Soțul mi-a murit pe front și am rămas văduva la 29 de ani cu doi copii mici. Am învățat să îndur suferința, gândindu-mă că am de crescut doi copii și de educat peste cincizeci. Am fost învățătoare și profesoară de limba franceză la o școală comunală de opt ani. Toți bărbații învățători au murit pe front, iar eu și alte două cadre didactice a trebuit să ținem școala în funcțiune. O boală scurtă, dar necruțătoare, mi-a luat și băiatul. Am rămas doar cu fata, cu suferința, cu lipsurile de după război, cu grijile specifice schimbărilor care au urmat. Sunt sigură că am supraviețuit și pentru că am reușit să păstrez un anume echilibru între mine și suferința pe care a trebuit să o îndur. De folos mi-a fost și afirmația savantului Albert Einstein anume că Viața este ca mersul pe bicicletă. Pentru ați menține echilibrul, trebuie să continui să mergi înainte. Știți, eu mergeam uneori cu bicicleta, nu erau autobuze ca acum. N-am avut de ales, pentru fata mea, a trebuit să continui să merg înainte”.

D-nul C:
“- Unul dintre cele mai chinuitoare lucruri pentru un om, este să nu mai poată face lucrurile pe care le făcea înainte. Mi-am acceptat boala cu mare greutate, iar posibilul deznodământ m-a dus cu gândul la sinucidere. Când zăceam pe patul de spital, un vecin mi-a adus o carte scrisă de Emil Cioran. Ce s-o fi gândit omul? Autorul depresiv, eu depresiv, deci ar putea exista o compatibilitate. În cartea aia am citit ceva ce mi-a schimbat viața. Emil Cioran scria cam așa A suferi este modul de a fi activ fără să faci ceva. Ce m-am gândit eu atunci? N-ar fi cazul să fiu mai activ de atât? Rezultatul îl vedeți, am trecut de la scaunul mobil la un simplu baston și sunt tare încântat!”

D-na O:
“- Suferința pe care am îndurat-o ani de zile nu s-a datorat vreunei boli, ci datorită atitudinii oribile a unor persoane cunoscute. Trebuia să mă căsătoresc cu cineva, însă nu s-a mai întâmplat pentru că am fost declarată necorespunzătoare de familia lui. Moneda de schimb ar fi fost zestrea mare pe care eu nu o aveam. S-au spus lucruri urâte și înjositoare! Suferința asta m-a transformat într-o rebelă, din toate punctele de vedere. Echilibrul l-am redobândit când am înțeles că cea care ar fi trebuit să ridice pretenții erau eu și nimeni altcineva. Până la urmă, fata este cea care zice DA sau NU. Vremurile când fetele erau căsătorite cu forța, au apus demult. La vremea aceea nu-mi înțelegeam valoarea și nici cât de mult investiseră părinții în mine. Nu-mi rămâne decât să le mulțumesc pentru ce mi-au făcut. Dacă mă acceptau, ajungeam la cratiță și nu la TV, în plus am găsit și un soț potrivit care mă iubește și mă respectă.”

Cele trei exemplificări sunt diferite, însă ideea de bază este aceeași. Suferința nu trebuie doar suportată, ci și acceptată. Cu ajutorul echilibrului în ceea ce privește suferința, situațiile dificile au putut fi ținute sub control și oamenii au reușit să-și continue viața.
Pornind și de la afirmația celebrului Albert Einstein, d-na T a înțeles că numai echilibrul cu care poate îndura cumplită suferință a pierderii celor dragi, o poate ajuta să-și continue viața. Bicicleta pe care o utiliza la nevoie, a fost doar un obiect, sursa puterii și rezistenței sale au fost echilibrul de care a dat dovadă, precum și dorința de a-și crește unica fiică.
D-nul C nu s-a mai mulțumit să-și plângă de milă și să rămână activ doar prin suferință. Și-a mobilizat resursele fizice și mentale devenind activ în adevăratul sens al cuvântului. Rezultatul a fost spectaculos, nici dansul nu mai credea că va renunța vreodată la scaunul mobil.
D-na E a suferit cumplit din cauza atitudinii familiei care nu au acceptat-o ca noră. Din fericire, și-a regăsit echilibrul când și-a conștientizat valoarea, dar și atunci când a înțeles că nu trebuie să se aștepte ca alții să o iubească pentru ceea ce este și nu pentru ce și-ar dori ei să fie.

În concluzie, este regretabil că în societatea contemporană este nevoie și de suferință pentru a ne regăsi echilibrul. Plăcut nu este și nu va fi niciodată. La fel ca și interlocutorii mei, am experimentat suferința, dar în alt context și nu mi-a fost deloc ușor. Mi-am regăsit echilibrul, acceptând suferința ca pe o lecție de viață pe care, probabil, nu aș fi învățat-o altfel.
“Suferințele îl întăresc pe om și sunt mai necesare decât orice plăcere, pentru formarea unui mare caracter” a spus cu mulți ani în urmă, inegalabilul sculptor Constantin Brâncuși.
Este un mare adevăr, valabil atunci, dar și acum.

Mihaela-Theodora Popescu – Editor principal
Co-autor a Editiei de colectie: “Intre psihologie si parapsihologie” – click aici