Un om care ni se adresează frumos, respectuos, întotdeauna impresionează plăcut și are numai de câștigat. Felul în care cineva ni se adresează poate arăta: nivelul său de educație, de instruire asimilată, de toleranță, dar și respectul care ni-l poartă. Ca om, dar mai ales ca psiholog, știu cât de mult contează cecum și felul în care prezinți ce ai de spus. Întâlnesc din ce în ce mai des, oameni distruși sufletește de felul în care li se vorbește: de șefi, de membrii familei, dar și de anumite cadre medicale care nu au învățat cum să comunice un rezultat negativ al unor investigații medicale.  A vorbi nu înseamnă doar a spune ceva, înseamnă a exprima, prin cuvinte, anumite gânduri, emoții, intenții, sentimente. Cei care vă fac (ocazional sau repetat) proști sau tâmpiți, exprimă prin cuvinte ceea ce cred despre dumneavoastră în acel moment. Nu înseamnă că sunteți proști și/sau tâmpiți, este doar un semnal că percepția, legată de persoana dumneavostră, le este afectată.

Zilele trecute m-am întâlnit cu o veche cunoștință. Nu știam că este bolnavă. Mi-a vorbit despre suferința cu care se confruntă, insistând asupra suferinței emoționale și nu asupra diagnosticului.

“Oncologul mi-a explicat ce rol poate avea psihoterapia de suport. A fost atât de convingător, încât m-am hotărât să acționez și în direcția asta. Am sunat, am făcut programare și m-am prezentat la ora stabilită. Am fost ascultată, dar nu mi-a plăcut felul în care am fost consiliată. Mi s-a spus că trebuie să-mi accept boala și să mă mobilizez pentru înlăturarea ei. Mi s-a vorbit despre o posibilă cauză spirituală și mi s-a recomandat să nu mai fiu depresivă. Nu înțeleg cum m-am putut îmbolnăvi atât de rău, nu am fumat, nu am consumat alcool, nu am pierdut nopți petrecând! Despre cauza spirituală a bolii mele, o consider doar o poveste SF! Cum să fiu puternică când mâinile îmi sunt ciuruite de perfuzii și când nu mai pot merge la serviciu? Ție ți-a vorbit cineva cum nu meritai?”

Mihai Eminescu a afirmat cândva “Egalitatea nu există decât în matematică”. Așa este și în viață! Acest adevăr este valabil mai ales în viața de zi cu zi. Este un  aspect de care trebuie să ținem cont și când facem consiliere psihologică. Contează enorm felul în care ne adresăm celor care se confruntă cu anumite probleme, sensibilitatea dânșilor fiind cu mult mai mare decât a celorlalți.

Cât de mult contează felul în care ni se vorbește, am sesizat-o cu mult înainte de a deveni psiholog. Colegii-problemă de la școala la care am învățat, reacționau în funcție  de felul în care profesorii li se adresau. La tonul ridicat, reproșuri, amenințări și pedepse, copiii reacționau agresiv, chiar cu obrăznicie. De vorbă bună, mai înțelegeau că greșit, uneori se și corectau. Profesorii noștri erau clasificați în buni și răi. Răi erau considerați cei care-și pierdeau des cumpătul și care dădeau note foarte mici. Cei buni erau considerați doar cei care vorbeau frumos și care nu-i provocau prin discuții contradictorii.

Rezolvarea conflictelor la serviciu depinde de felul în care sunt gestionate. Majoritatea lor sunt declanșate de felul în care șefii își tratează subalternii, dar și de felul în care angajații comunică între ei.

O bună prietenă mi-a povestit că șefa ei i se adresează cu întrebarea “Ce vrei?” atunci când ea se prezintă cu actele la semnat. La solicitarea ei, i-am recomandat să-i răspundă pe același ton ”Vreau o semnătură de la dumneavoastră!” Încă aștept un răspuns și tare m-aș bucura dacă recomandarea mea a funcționat.

O altă doamnă care a apelat la consiliere, mi-a mărturisit că a dezvoltat o puternică repulsie față de locul său de muncă. Acolo este tratată că o proastă, deși are multă vechime, o vastă experiență precum și câteva licențe, pentru care a muncit din greu. Motivul? Nu are opțiuni politice, a optat doar pentru perfecționarea profesională și nu s-a înscris în vreo cursă pentru a deveni șef, dorindu-și o viață liniștită în care să răspundă doar pentru greșelile sale și nu ale altora. Recomandarea mea a fost să nu-și piardă stima de sine, să nu se lase călcată în picioare, să lupte pentru poziția sa, însă cu diplomație. Dacă consideră că a obosit, indicat ar fi să se mai odihnească (în concediu de odihnă sau medical), dar în niciun caz, să renunțe.

O altă doamnă mi-a povestit că soțul său îi vorbește urat și-i reproșează frecvent “Am fost orb și surd când te-am luat!”. Știind că-l iubește și că-și dorește mult salvarea căsniciei, i-am recomandat să stingă conflictul cu o glumă. Ori de câte ori soțul va reproșa orbirea și surditatea, să-i răspundă “Vezi dragă de câte boli te-am vindecat?”. Replica pe care i-am sugerat-o a amuzat-o copios, potrivindu-se de minune cu profesia sa de medic specialist. Spre bucuria tuturor, conflictul s-a stins rapid …după un hohot zdravăn de râs.

O foarte distinsă doamnă, părinte unic, a venit la mine împreună cu fiica dânsei, cu rugămintea de a găsi motivul pentru care fiica sa este foarte agresivă verbal. Am discutat direct, la obiect și m-am îngrozit de atitudinea pe care o avea față de propria-i mamă. “De ce faci atâta scandal și atâtea probleme?” am întrebat-o. Considerându-se “pusă la colț” (ca la box) tipa mi-a răspuns “Pentru că mă simt foarte singură și vreau să-i atrag  atenția asupra mea!”

I-am amintit ce spunea un mare duhovnic al țării noastre “Rana de cuțit se vindecă, iar cea de cuvânt niciodată”. S-a uitat la mine și a tresărit. După câteva secunde a început să plângă hohotit. Când a terminat cu plânsul, a ridicat mâneca cămășii elegante pe care o purta și mi-a arătat o veche rană, cicatrizată urât. Nu cunosc împrejurările în care a dobândit-o, dar cred că în mintea sa  s-a refăcut o conexiune, care a resetat-o complet … de la rău la bine. După vreo 5 zile mama ei mi-a telefonat și mi-a confirmat schimbarea fiicei sale, neputându-și explica ce legătură ar putea avea rana de la mâna cu proverbul pe care i l-am spus. Mi-ar fi luat mult timp să-i explic intuiția pe care am avut-o, asta țînând de pregătirea pe care o am și mai puțin de necesitatea de a dialoga.

Despre cât de mult contează cum ni se vorbește, ar mai fi multe de spus, dar mă opresc aici. Știu să gestionez astfel de situații, pentru că m-am pregătit serios  în acest sens, însă nu pot nega că sufăr destul de rău atunci când cineva îmi vorbește urât. Iert, însă nu uit și apoi plec fără niciun regret, conștientizând că niciodată nu va apreciat efortul pe care l-am depus. Este o alegere personală care se pliază perfect felului meu de a fi. Dacă dumneavoastră optați pentru altceva, alegeți doar varianta care considerați că vi se potrivește.

Mihaela-Theodora Popescu – Editor principal
Co-autor a Editiei de colectie: “Intre psihologie si parapsihologie” – click aici