Cred că unul dintre cele mai dificile lucruri cu care se confruntă oamenii din ziua de azi, este așteptarea. Se pot aștepta atât de multe, încât este greu să enumăr cam tot ce ar putea fi. Încerc, sperând că nu va veți supăra dacă uit ceva care are o semnificație deosebită pentru dumneavoastră. Se pot aștepta: o veste bună, o promovare, o clarificare, o rezolvare, o vindecare, o persoană anume, un eveniment, un concediu/o vacanță, realizarea unui proiect, etc.
Ideea acestui articol mi-a venit la cimitir. Credeam că acolo este singurul loc unde nu se mai așteaptă nimic, dar m-am înșelat. Deși era o oră la care era puțin probabil să întâlnesc pe cineva cunoscut, întâmplarea a făcut să văd o fostă doamna profesoară. Ne-am salutat și fiecare a plecat pe drumul său, cu flori și lumânări pentru mormântul la care venise. La un moment dat, a venit în spatele meu și mi s-a adresat astfel :
“- La vârsta mea nu mai am multe de așteptat, însă eu, acum, aștept să mă inviți pe la ține. Aș fi venit mai demult, dar nu-ți cunosc adresa, nici numărul de telefon. Te citesc online și tocmai de aceea îmi doresc să vin și să discutăm despre cât este normal să aștepți.”
Nu mă așteptam la o asemenea solicitare, tocmai într-un cimitir și într-un moment atât de nepotrivit. Am cerut îngăduința de a fi lăsată câteva minute singură, după care am chemat un taxi și am plecat, împreună, la drum. Taximetristul a condus cu viteză, destul de imprudent, de parcă ar fi simțit cât de nerăbdătoare era doamna.
Discuția noastră a debutat rapid, însă prudent în ceea ce mă privește, conștientizând că cei care optează pentru o astfel de consiliere, trebuie mai întâi ascultați și abia apoi consiliați.

Doamna profesoară:
“- Îmi doresc demult o astfel de discuție și sunt foarte mulțumită că nu sunt nevoită să aștept. Noi două nu am fost prea apropiate. Erai un copil bun, perseverent, dar faptul că erai nativ Vărsător (că zodie) m-a îndepărtat de tine. Varsatoare a fost și sora mea (cu care nu m-am înțeles deloc) și alte câteva persoane de la care am avut mari așteptări. Nu credeam că o  să accepți provocarea de a întra în dialog cu mine! Zeci de ani am tot așteptat: promovarea profesională, o viață mai îmbelșugată, o iubire pasională (cu soțul a fost o căsătorie aranjată), dar și oportunitatea de a călători în alte țări. Așteptarea s-a dovedit zadarnică, însă tot mai sper că o fărâmă din cele dorite, se va împlini. Întrebarea este cât este normal să aștepți? Îmi doresc un răspuns detaliat așa cum răspunzi în toate articolele tale. Nota o vei primi la sfârșit.”

Răspunsul:
“- Așteptarea unor lucruri, persoane, evenimente care ne-ar putea face fericiți este întreținută de speranță, dar și de felul nostru de a fi. Cei optimișți văd o rezolvare în toate și se așteaptă la un final fericit. Cei pesimișți nu văd nicio ieșire și pot ajunge la concluzia că totul ar fi fără rost. Nu vă întreb din ce categorie faceți parte, asta o șțiți dumneavoastră. Aveți în vedere că nu tot ce ne dorim ne poate fi și de folos. Asta am învățat de la o doamnă terapeut care m-a tratat atunci când am fost bolnavă. Niciodată n-a spus “gata pe ziua de azi”, sau “îți doresc sănătate”, la sfârșitul fiecărei ședințe de tratament spunea “să-ți fie de folos” și chiar a fost.
Atât în mass-media cât și pe Facebook se tot spune lucrurile bune se întâmplă celor care știu să aștepte. E frumos spus, optimist, însă greu de acceptat pentru cei care s-au săturat așteptând. Nu dau o astfel de recomandare pentru că înțeleg perfect cu ce vă confruntăți.
“Trebuie să utilizezi timpul ca pe o unealtă, nu că pe o cârje” a afirmat fostul președinte John F. Kennedy. Timpul pe care l-ați petrecut așteptând, poate fi fi considerat un privilegiu acordat liberului arbitru, dar și o unealtă care v-a prelucrat nivelul de toleranță, ajutându-vă să înțelegeți cam cum e lumea, nu cum v-ați fi dorit să fie.
Tot ce vă spun este punctul meu de vedere, nu intenționez să vă învăț ce aveți de făcut.
Cât este normal să așteptați? Nu cred că cineva ar avea dreptul să stabilească, pentru dumneavoastră, limitele acestei normalități. Fiecare duce cât poate, gradul de acceptare pe acest segment, diferă de la o persoană la alta.
Deși ați precizat că zodia a cărei nativă sunt v-a distanțat de mine (gândindu-vă la cei care v-au supărat și nu la mine ca om), eu mi-am asumat riscul acestei întâlniri, dar și riscul unui dialog care, în orice moment, ar putea deveni contradictoriu. Faceți ca acest risc să merite efortul și acceptați ideea că o așteptare poate fi normală atâta timp cât nu duce la suferință, sub orice formă ar fi ea.
“Nu-ți pierde timpul bătând într-un perete sperând că îl vei transforma într-o ușă” afirma, la vremea ei, celebra creatoare de modă Coco Chanel. Controversată, dar realistă, concluziile ei pot constitui, oricând, un reper.
Un timp mare de așteptare, din partea celui care-l acordă, poate însemna loialitate, respect și nu în ultimul rând, afecțiune. Normal ar fi să se răspundă cu aceeași monedă, dar lipsa de reciprocitate poate însemna și dorința celeilalte părți de a da un pas înapoi. Greșeala celor care sunt nevoiți să aștepte prea mult, constă în faptul că oferă excesiv, neexistând un echilibru între cerere și ofertă. Nu este indicat să așteptați ceva bun de la cei cărora nu le pasă de dumneavostră și care nu vă iubesc.
“În anii durerii am învățat să mă rog” a declarat cândva Regina Maria a României. Chiar dacă nu suntem regine (și nici nu vom fi vreodată), ca oameni ai acestui pământ avem tot dreptul să ne întrebăm ce s-ar putea face cu durerea cauzată de lungile așteptări. Eu am înlocuit-o cu efortul de a mă perfecționa continuu, de a nu mă lasa deznădăjduită. Dumneavostră cu ce ați putea-o înlocui?”

Doamna profesoară:
“- Mai întâi cu cafeaua cu care m-ai servit, apoi cu decizia de a pune în valoare tot ce am acumulat ca experiență de viață. De la mine ai nota 10, dar să nu ți se urce la cap! La următoarea întâlnire voi aduce în discuție o temă mult mai grea, rămâne de văzut cum ai să te descurci…”
Și-a băut tacticos cafeaua și apoi a plecat, cerându-mi, cu o oarecare duritate,  să o sun (?!!!) cât mai curând posibil.
Am rămas surprinsă de atitudinea sa, gândindu-mă minute în șir la normalitate, la verbul a aștepta, dar și la felul în care m-a tratat și evaluat.
M-am bucurat că nu mai sunt elevă, că sunt adult cu o anumită pregătire în funcție de care, sper, să mai primesc câte o notă de 10, mai ales de la cei care s-au îndoit de mine.

Mihaela-Theodora Popescu – Editor principal
Co-autor a Editiei de colectie: “Intre psihologie si parapsihologie” – click aici