Ridicarea tonului, între nevoie, slăbiciune şi instinct primar

Dacă în urmă cu câţiva ani, tonul ridicat era un semn de proastă creştere, în societatea contemporană lucrurile s-au schimbat. Se ridică intenţionat tonul în instituţiile publice, în mijloacele de transport, pe stradă, în unele locuinţe şi asta se întâmplă atunci când o persoană, sau mai multe, îşi pierd calmul. S-ar putea spune că a ajuns şi „la modă”, cam în acord cu ritmul infernal al vieţii de zi cu zi.
Există situaţii când unele disfuncţionalităţi auditive, atrag şi chiar impun ridicarea tonului. Tonul se ridică involuntar, tocmai din necesitatea de a se auzi cel care vorbeşte. Este o realitate cunoscută de puţini oameni, dar des întâlnită, îndeosebi la persoanele mai în vârstă.
Ce explicaţii s-ar putea găsi, când nici nu poate fi vorba de vreo disfuncţionalitate auditivă? Destule, aş îndrăzni eu să spun şi vă invit să le analizăm împreună.

Ori de câte ori cineva i se adresă cu tonul ridicat, bunica mea venea cu următoarea rugăminte, pe un ton ferm: „o notă mai jos, vă rog!”. Nu ştiu cum făcea, că persoană în cauză chiar îşi modifica, imediat, tonalitatea vocii. Să nu credeţi că era muzician şi că opta doar pentru anumite tonalităţi… bunica mea a fost un strălucit cadru didactic, care ştia să gestioneze perfect astfel de situaţii, utilizând o anumită privire şi câteva cuvinte, spuse clar şi la obiect.
Copil fiind, ce am înţeles eu din asta? Că ridicarea nejustificată a tonului, trădează atât dorinţa interlocutorului de a-şi impune punctul de vedere cât şi dorinţa de a ieşi în evidenţă cu orice preţ. Probabil se consideră că, lipsa unor argumente solide poate fi compensată prin ridicarea tonului. Nu funcţionează deloc aşa ceva, însă destui sunt cei care încearcă… Depinde cine este cel vizat şi ce ştie să facă atunci când este „încolţit”…
Oamenii mai ţipă unii la alţii şi atunci când se simt ameninţaţi. De exemplu, un şef mai puţin pregătit profesional, va ţipa întotdeauna la salariatul care vine cu noi idei sau cu propuneri „isteţe”. Primind ţipete în loc de aprecieri, există probabilitatea ca isteţul salariat să se retragă discret la locul său, lăsându-şi şeful să se manifeste după bunul său plac.
Consiliand cupluri care nu mai ştiau decât să ţipe unii la alţii, am sesizat că, într-o discuţie tensionată, cel vinovat este primul care cedează nervos, ţipând din răsputeri la celălalt partener. Tocmai acest gen de atitudine îl trădează, dezvăluindu-i frica de a fi prins(ă), frustrările, dar şi insecuritatea pe care o resimte trişând.
Oamenii mai ţipă unii la alţii atunci când se simt foarte singuri, nebăgaţi suficient în seamă de partenerul lor. Nemulţumită că soţul lipsea de acasă întreaga zi (datorită job-ului pe care-l avea), simţindu-se „mult prea singură”, o doamnă a trecut la represalii alegându-şi ca unic armament de asalt, reproşul. Luni de zile i-a reproşat soţului tot felul de infidelităţi pe care singură şi le imagina. N-a făcut altceva decât să-i dea soţului noi „idei”. Încercând să „experimenteze” cumva ceea ce nu cunoscuse până atunci, soţul s-a îndrăgostit, mai ca la prima tinereţe, apoi s-a văzut nevoit s-o părăsească pentru a legaliza nouă relaţie.
Ţipând unii la alţii, oamenii nu fac altceva decât să-şi manifeste enervarea, nemulţumirea, mânia. Din punct de vedere strategic, este cât se poate de nepotrivit. De ce? Pentru că ţipatul alimentează furia, nu o eliberează… şi de aici poate începe un adevărat calvar.

„Pe mine tonul ridicat mă face să reacţionez ca un taur căruia i se flutura ceva roşu în faţă” îmi mărturisea un tânăr, protagonist al multor „acţiuni în forţă”, asupra celor care se încumetau să ridice vocea la el. Din fericire, şi-a conştientizat problema agresivităţii, după care a solicitat ajutor de specialitate pentru a se mai tempera.
„Pe mine tonul ridicat mă intimidează, apoi greşesc tot” îmi povestea o studentă care a solicitat consiliere după o sesiune eşuată, temându-se că s-ar putea îmbolnăvi, eventual şi pierde capacitatea de a-şi continua studiile.
„De ce ridici tonul la soţia ta când este chiar lângă tine?” l-am întrebat, destul de enervată, pe un tip care ţinea să-mi demonstreze, tocmai în vizită, capacitatea corzilor sale vocale. Spre surprinderea mea, mi-a răspuns: „este lângă mine doar fizic, afectiv este la mare distanţă; eu ţip la ea pentru că încerc să fiu auzit… şi înţeles!”. Atât eu, cât şi soţia, am înţeles imediat cât era el de supărat, dar şi faptul că nu putea vorbi deschis despre problema sa… Am stat cu toţii de vorbă, am analizat atât obiectiv cât şi subiectiv, am lămurit ce era de lămurit, după care neînţelegerile s-au dizolvat şi relaţia lor a intrat, ulterior, în normal.
Puţini oameni ştiu că ridicarea tonului poate fi considerată şi un instinct primar, un mecanism de apărare. Animalele atunci când sunt ameninţate (sau chinuite) scot sunete puternice, total diferite de cele pe care le scot de obicei. La fel se întâmplă şi cu oamenii, ridicând tonul în mod nejustificat, scot în afară ce nu mai are loc înăuntru.

Ce concluzii s-ar putea trage? Ridicarea intenţionată a tonului dă impresia unui atac direct, determină reacţii de enervare reciprocă, alimentează furia, scoate la suprafaţă nemulţumirea, ura, determină reacţii de respingere, dar şi de apărare. Are întotdeauna consecinţe, dintre cele mai neplăcute, putând afecta, în mod ireparabil, orice relaţie, chiar dacă, la început, părea că ar fi de nezdruncinat.
Având în vedere consecinţele reale pe care eu le-am observat în timp, am învăţat că atunci când un ton ridicat mă intimidează, strategia corectă este să-l înfrunt, nu prin ţipete inutile, nu printr-o muţenie suspectă, ci printr-o argumentare raţională, concisă, adaptată obligatoriu la capacitatea de înţelegere a celui cu care vorbesc.
Nu pornesc niciodată de la ideea că “Vorba dulce, mult aduce”, ci de la ideea că “Vorba bună, mult adună”. Ce anume? Cât mai puţini duşmani şi cât mai mulţi prieteni dispuşi să observe că, de cele mai multe uneori, tonul este „cel care face muzica”…

Mihaela-Theodora Popescu – Editor principal
Co-autor a Editei de colectie: “Intre psihologie si parapsihologie” – click aici