Am ezitat mult până am hotărât să trimit spre publicare acest articol deoarece fericirea, sub toate aspectele ei, este un subiect atât de discutat, încât, la un moment dat, poate crea repulsie.
Am cedat la insistențele câtorva prieteni, care m-au ajutat (prin exemplificările lor) să prezint într-o formă atractivă ceea ce s-a discutat.
Dreptul de a fi fericiți este al tuturor, indiferent de sex, naționalitate, rasă, religie, de stare socială și/sau de starea de sănătate. Egoiștii văd acest drept ca pe un drept personal, necontând ce se întâmplă cu cei din preajma lor. Sunt și oameni care fac tot ce le stă în putință ca celor de lângă ei să le fie bine, să cunoască starea acea de bucurie și mulțumire intensă pe care o presupune fericirea.
Mulți dintre cei care optează pentru consiliere psihologică, pun sub semnul întrebării dreptul de a fi fericiți. Se gândesc unde au greșit, ce au greșit, sperând că se mai poate face ceva. Vă prezint câteva exemplificări, după care vom analiza cele discutate.

Doamna L: “Cel mai fericit moment al vieții mele a fost atunci când iubitul meu m-a cerut de nevastă. Știam că nu mă iubește așa cum îl iubeam eu, dar n-a contat. A fost un moment de bucurie atât de intensă, încât îmi este imposibil să-l descriu în cuvinte. Din acea zi, încerc să-i fac pe plac, gătesc tot ce-mi cere, cumpăr doar ceea ce-i place. Am devenit o sclavă a iubirii, cu precizarea că termenul l-am auzit, demult, într-un film rusesc. Mama m-a avertizat că nu procedez bine, iar soțul mi-a reproșat că-l sufoc cu dragostea mea, că presiunea la care-l supun îl va îndepărta. Ce să-i fac dacă-l iubesc? Este atât de grav că, pentru mine, el înseamnă fericirea?”

Domnul C. “Am primit o educație bazată pe ideea că serviciul este baza. Pornind de la această idee, m-am străduit (și mă străduiesc în continuare) să-mi fac meseria în mod exemplar. Relațiile profesionale sunt corecte și de bună calitate. Relațiile cu propria-mi familie au suferit mult, în sens negativ și mă văd în situația de a recunoaște că eu sunt fericit doar la serviciu. Nu pot ține pasul cu amândouă și nu înțeleg de ce fericirea mea, ca stare de mulțumire sufletească, depinde doar de prestigiul profesional.”

Doamna G: “Fericirea pentru mine este reprezentată doar de copiii mei. Am considerat că dreptul la fericire mi-a fost acordat de Divinitate atunci când m-a ajutat să am copii. I-am crescut cu drag, cu implicare, cu eforturi financiare deosebite. Sunt mândră de ei pentru că duc genele familiei mai departe, vor moșteni tot ce am agonisit și pentru că au realizat (profesional) mult mai multe decât am sperat. Acum am ajuns la vârsta când am rămas singuri, copiii mei au plecat la casele lor. Ne vedem ocazional, nu atât de des cât mi-aș dori. În lipsa lor, nu știu cum să mai fiu fericită. Nu mai pot îndeplini dorințe, nu am pentru cine cheltui bani. Oare în ce mai pot găsi fericirea?”

Domnul A.: “Eu am apărut în această lume accidental. E greu de crezut, dar m-am născut din niște părinți care nu-și doreau copii. Mi-ar fi plăcut să se poarte cu mine așa cum se purtau unul cu celălalt. Când eram mic credeam că nu sunt suficient de frumos, de deștept, de prezentabil în cercurile pe care le frecventau. Fericirea pentru mine însemnau doar momentele în care luam locul I cu coroniță și primeam câte o mângâiere pe cap. Oricât mă străduiam să le fiu pe plac și să mă iubească, ei erau veșnic  nemulțumiți. I-am iubit atât de mult, încât acum, când nu mai sunt în viață, mă simt pierdut. Obiectivul vieții mele a fost să-i fac fericiți și mulțumiți. Caut un alt sens fericirii și nu-l găsesc. Oare e prea târziu?”

Fericirea este un concept pentru care există nenumărate interpretări.
Pe unii îi fac fericiți banii și puterea, iar acest lucru poate fi ușor observat la toți cei care țin cu dinții de funcțiile și pozițiile lor de lideri. Nu toți sunt sinceri precum Bill Gates care a declarat “Când eram tânăr credeam că banii și puterea mă vor face fericit.Aveam dreptate.” Justificarea românească pentru cei care se luptă continuu pentru ocuparea unor funcții importante, este ceva de genul “Am un cuvânt de spus și voi dovedi că pot face ce trebuie făcut…”. Comentariile sunt de prisos…
Pe alții îi fac fericiți numai iubirea partenerului lor de viață. Un asemenea exemplu ar fi mărturia doamnei L. pentru care soțul, dar și eforturile dedicate mulțumirii lui, reprezintă singura cale de a fi fericită. M-a surprins comparația cu o sclavă a iubirii! Mi-a fost jenă să-i atrag atenția că sclavii nu au fost iubiți, au fost doar folosiți…Nu e drept și nici corect că fericirea cuiva să depindă de altcineva, dar sunt atâtea femei care acceptă o astfel de situație! La fel ca și mama dânsei, am încercat să-i explic că strădania de a-i fi permanent pe plac, nu este tocmai în regulă. M-a privit cu o răutate de nedescris, apoi mi-a spus  Dacă nu mai procedez așa și pleacă de la mine, îl veți aduce dumneavoastră înapoi?
Experiența m-a învățat că oamenii care nu-și doresc să fie ajutați, trebuie lăsați în pace. Am tăcut și am lăsat-o să-și vadă liniștită de preocupările ei,  atât de bine exersate ca sclavă a iubirii.

Domnului C. i-a fost indusă și dezvotată (în mod exagerat) ideea că numai serviciul și bunul mers al acestuia, pot asigura fericirea. Constientizase că nu poate ține pasul cu amândouă și chiar i-am confirmat că rar se pot armoniza una cu cealaltă. O viziune atât de directă și unilaterală pot fi explicate având în vedere mai mulți factori, între care amintesc: puterea de convingere al celor care l-au educat, gradul ridicat de educabilitate și nu în ultimul rând, neexpermentarea altei forme de fericire. Poți fi mult mai apreciat atunci când oamenii simt că nu mai ești disponibil pentru ei, mai ales  când nu merită.  I-am sugerat să ia în considerare și momentul în care se va pensiona. Din acel moment, importanța locului de muncă și al relațiilor profesionale va dispărea. L-am rugat să se gândesca cu ce le-ar putea înlocui, astfel încât mulțumirea să fie, cel puțin, la nivelul celei simțite anterior. A fost încântat de idee și peste câteva ore mi-a telefonat și mi-a comunicat că a găsit o variantă mulțumitoare.

Domnului A. disperat de neputința de a mai fi alături de părinții săi și de a-i mulțumi, i-am amintit ceea ce am reținut dintr-o carte a inegalabilei Hellen Keller “Când o ușă a fericirii se închide, o alta se deschide; deseori ne uităm atât de mult  la o ușă închisă încât nu o mai vedem pe cea care s-a deschis pentru noi.”
I-am amintit că este un om sănătos, activ, încă tânăr, instruit și cu suficiente mijloace materiale pentru un trai decent. Având atâtea daruri de la viață, folosindu-le cu folos, va putea găsi, rapid, o nouă modalitate de a fi fericit.
Oamenii sunt atât de fericiți cât se hotărăsc să fie” spunea Abraham Lincoln. Iritat, mi-a dat replica “Eu nu sunt și nici nu voi fi conducător!”. Nu m-am descurajat și l-am provocat cu o nouă întrebare “Nici a propriei dumneavoastră vieți?”
A priceput aluzia și mi-a mulțumit pentru diplomație, dar și pentru răbdarea de a-l asculta. A plecat încântat, ferm hotărât de a schimba calea pe care o alesese.

Eu am rămas pe gânduri, amintindu-mi cu nostagie discuțiile (pe aceeași temă) avute cu bunica mea. De la dânsa am învățat că dreptul la fericire este la fel de important ca și dreptul la libertate. I-am promis că voi avea mereu în vedere acest aspect, că voi aprecia fiecare moment de fericire pe care-l voi avea și că voi încerca să-i învăț și pe alții, numai dacă și-o doresc.

Mihaela-Theodora Popescu – Editor principal
Co-autor a Editiei de colectie: “Intre psihologie si parapsihologie” – click aici