De ce decizia este o alegere personală?
Subiectul acestui articol l-am ales după ce am auzit mai multe comentarii, foarte răutăcioase, la adresa acelora care au ajuns la vârsta a doua și nu au copii. Întristată de cele auzite, mi-am exprimat intenția de a aborda, din punct de vedere psihologic, decizia de a avea (sau nu), copii. Știți ce mi-a sugerat o prietenă, citindu-l pe scriitorul Paulo Coelho “Nu pierde timpul dând explicații, oamenii oricum aud doar ce vor.”
Nu m-am descurajat și am continuat să investighez realitatea, ascultând mai multe puncte de vedere, unele impresionante, altele șocante. Nu știu cum o fi în alte țări, însă la noi în România, obiceiul de a judeca oamenii și alegerile lor, este un obicei cât se poate de urât, de prost și de dificil de corectat.
În cele ce urmează, va voi prezenta câteva puncte de vedere, încercând să vă demonstrez că o astfel de decizie este una strict personală, că nu trebuie comentată, nici incriminată, nici măcar de către cei foarte apropiați.
D-na C. – „Sufăr de o boală care mi-ar fi pus viața în pericol dacă aș fi născut un copil. Cum exista și riscul de a se fi moștenit genetic, am decis că cel mai corect este să nu risc, nici viața mea și nici viitorul posibilului copil. Soțul meu a știu de la bun început, chiar din ziua în care m-a cerut în căsătorie. Nu l-a deranjat, amândoi eram atât de concentrați pe propria carieră, încât nu a fost considerat un impediment. Atât prietenii cât și rudele ne-au reproșat continuu absența copiiilor din familia noastră. Ori de câte ori făceam câte un control medical, eram întrebată Aveți copii? și de fiecare dată mi se preciza Păcat, veți avea o bătrânețe mai grea!
Acum, după aproape douăzeci de ani de căsătorie, soțul meu s-a trezit că vrea un copil. I-am propus adopția, însă nici nu vrea să audă. Nu-i mai sunt suficientă și asta o dovedește în fiecare zi. O dușmancă de-a mea mi-a spus că dacă nu am făcut copii, am trăit degeaba, că o invidiez că ea are iar eu nu. Chiar așa să fie? În asta constă valoarea unei femei, în perpetuarea speciei?”
D-na S. – „Referitor la copii există o vorba românească Cine are să-i trăiască, cine nu, să nu-i dorească! O știu de la părinții mei care, cred că nu m-au dorit în niciun moment al vieții lor. Mereu au fost nemulțumiți de mine. Rezultatele școlare nu i-au mulțumit, alegerea profesiei nici atât, însă cel mai grav pentru ei este că am decis să nu mă mărit și nici să am copii. Precizez, îmi plac copiii, dar nu-mi doresc. Consider că pot fi fericită și fără un copil, am obiectivele mele, tabieturile mele și întotdeauna, un program bine stabilit. Îmi place să pot lua decizii fără a lua în calcul situația unei persoane complet dependente de mine, să mă pot bucura de liniște și de intimidate, să pot merge oriunde și oricând.
Am cunoscut copii adoptați și părinți care au adoptat. Părinții au adoptat având ca motivație infertilitatea, dar și o motivație umanistă. Unii au avut noroc, alții nu. Cunosc un cuplu al căror copil adoptat este asistent universitar la o universitate de prestigiu, iar copilul lor biologic este la Penitenciarul Jilava. Ce viață e asta? Le-am vorbit părinților mei despre ceea ce îmi doresc. Mai întâi mi-au spus că sunt egoistă, apoi că aș fi bolnavă psihic și că ar trebui să mă tratez.”
D-na L. – „Decizia de a adopta și crește singură un copil, am luat-o după ce am rămas singură. Părinții au murit, frați sau surori nu am, iubitul m-a părăsit după mulți ani de relație pentru una tânăra și bogată. Rudele mă ignoră, nu mă invită niciodată la evenimente pentru că nu sunt în rândul lumii. Curaj pentru adopție aș avea, însă îmi pun problema dacă sunt aptă. Un copil poate aduce momente de bucurie, dar vine cu multe griji și responsabilități. Nu de puține ori, colegii vin la muncă după o noapte albă lângă copiii lor și mi se rupe sufletul când îi văd cum se chinuie la serviciu!
Le admir din tot sufletul pe doamnele Teo Trandafir, Elena Cîrstea, Luminița Anghel, Oana Sîrbu pentru inițiativa de a adopta. Recent, am citit că și Horia Brenciu a adoptat un băiețel, chiar și soții Dana Nălbaru și Dragoș Bucur au adoptat, deși au copiii lor biologici. Despre Madonna, Angelina Jolie și Brad Pitt, Tom Cruise și Nicole Kidman, Sharon Stone știe toată lumea, nu are rost să mai dezvolt ideea. La Hollywood adopțiile sunt foarte răspândite, dar acolo este o altă lume, sunt alte concepții, alți bani și altfel este percepută celebritatea. Eu vă rog să mă analizați și să-mi spuneți, fără menajamente, dacă am aptitudini de părinte, suficientă disponibilitate afectivă, suficientă răbdare și flexibilitate în gândire. De ce mă preocupă acest aspect? Pentru că atunci când achiziționez ceva și nu mai îmi place, nu mă las până nu reușesc să-l schimb cu altceva. Cu un copil nu merge așa și nici nu vreau să aibă de suferit!”
D-nul T. – „După ce am împlinit vârsta de 18 ani, mi s-a spus de către părinții mei că nu sunt copilul lor biologic și că am fost adoptat. Mi-au mărturisit că dragostea lor a venit din prima secundă în care m-au văzut. S-au purtat bine cu mine, m-au îngrijit, s-au implicat mult în educația mea. Toți prietenii mă invidiau și îmi tot spuneau că am o viață de prinț. Făceam tot felul de năzdrăvănii, ei luau frecvent bătaie, eu nu. Eram lăsat să alerg, eram lăsat să mă exprim și eram tot timpul împreună cu dânșii. Cu toate astea, teama de abandon a fost permanentă și nu o puteam explica. Înțelegeam că sunt copilul lor, că le port numele, dar în sufletul meu, în interiorul meu, nu simțeam asta…simțeam că sunt al altcuiva. Îmi respect și prețuiesc părinții adoptivi, dar tare îmi doresc să-i cunosc pe cei biologici. Aș vrea doar să-i întreb ce nu le-a plăcut la mine, de ce m-au părăsit și încă multe altele…despre care nu pot să vă vorbesc. Aș vrea să știu dacă am frați și surori, tare m-aș bucura să nu fiu singur! Cum pot iubi pe cineva care nu m-a iubit? Să fie vocea sângelui?”
După Revoluția din 1989 am avut șansa să fiu invitată la orfelinatul din orașul în care locuiesc și să lucrez, temporar, ca voluntar, cu o parte dintre copiii de acolo. Eram foarte tânăra, dar tot ce am observat și învățat în anul acela, m-a ajutat să înțeleg cât de important este să crești într-o familie. Îmi amintesc cu plăcere și deosebită emoție tot ce am trăit împreună cu acei copii tunși și îmbrăcați la fel (deosebeam cu greu care sunt fete sunt care sunt băieți ) și tare mă bucur când mă mai întâlnesc pe stradă cu câte unul. Știind cu câtă implicare, responsabilitate și mare grijă am fost crescută de părinții și bunica mea maternă, mi se umple sufletul de dragoste și veșnică recunoștință. Confirm adevărul celor afirmate de autorul Daniel Goleman, anume că “Viața de familie e prima școală a emoțiilor”.
Oamenii care nu au copii nu sunt cu nimic mai prejos decât ceilalți. Numai destinul lor este altfel și nu este deloc corect să fie discreditati. Bunica mea maternă spunea “Destinul unora este să crească copii, destinul altora este să se ocupe de ceea ce nu au timp ceilalți”. Ce exemple strălucite v-aș putea da? Sculptorul Constantin Brâncuși, regizorul Sergiu Nicolaescu, actorul Ștefan Iordache, ar fi doar câteva dintre multele exemple pe care le cunosc. D-nul Sergiu Nicolaescu, nu cu mult timp înainte de a pleca dincolo, a spus “Am ajuns la vârsta amintirilor. Nu am copii, nu am nepoți care să-mi îndulcească bătrânețile, dar am filmele mele și publicul”. A spus tot ce era de spus, nu-i așa?
Referitor la cei care aleg să-și petreacă viața fără a avea copii, dar se trezesc după vreo douăzeci de ani că-și doresc unul (și biologic pe deasupra), învinuindu-și nevasta că e prea bătrână, le dau ca răspuns replica doctorului Gregory House (din filmul serial Dr. House) “Mistakes are serious as the results they cause!” (în traducere Greșelile sunt la fel de grave ca rezultatele pe care le provoacă !).
Există oameni care nu-și doresc copii, care e problema? De ce ceilalți trebuie să-i considere afectați psihic? În spatele unei asemenea decizii poate sta o mare suferință: o copilărie nefericită, niște părinți nepotriviți temperamental pentru copilul lor, o severitate excesivă, jignirile sau agresiunile altor copii, cine mai știe ce au avut de suportat?
Se mai spune că adopția înseamnă a găsi familii pentru copii și nu copii pentru familii. De cele mai multe ori, la noi, este exact invers.
Dacă vă chinuiți de ani de zile cu diverse tratamente pentru a avea un copil și nu reușiți, dacă vă doriți să oferiți dragoste și noroc unui copil care s-a născut fără niciuna dintre ele, dacă doriți să oferiți șansa unei altfel de dezvoltări, vă recomand să adoptați. De o asemenea șansă a beneficiat, cândva magnatul american Steve Jobs și toată lumea știe cine a ajuns.
Copiilor care care au aflat că sunt adoptați, le spun să-și prețuiască mult părinții adoptivi și să le fie profund recunoscători că fac parte din viața lor. Nu e greșit să-și caute părinții biologici, indicat este să o facă discret, decent și fără să-i rănească pe ceilalți. O altă vorbă românească spune “Părinte este cel care-l crește, nu cel care-l face”. Eforturile celor care i-au crescut cred că vor fi înțelese, cu adevărat, numai după ce vor ajunge, la rândul lor, părinți.
Cea mai distractivă comedie despre relația dintre copii și părinți este serialul “Familia Bundy”. Vă amintiți ce spunea tatăl când sosea de la serviciu? “Peg, copii pregătiți-vă să mă torturați, am venit acasă!”. Dacă vă place să aveți casa plină de copii, amintiți-vă această replică ori de câte ori relația copii-părinți capătă aspecte tensionate și poate vă va fi mai ușor.
„Viața e minunată dacă nu te temi de ea” spunea inegalabilul Charlie Chaplin și poate că ar putea fi mult mai plăcută dacă oamenii nu s-ar gândi atât de obsesiv, cine le va aduce un pahar de apă la bătrânețe… Din păcate, știm că există și posibilitatea să nu se ajungă la acest moment…
Mihaela-Theodora Popescu – Editor principal
Co-autor a Editiei de colectie: “Intre psihologie si parapsihologie” – click aici