Sunt suflete care se închid în ele însele ca într-un mormânt. Ceva le-a rănit în viața asta prea mult și par că nici nu mai vor să se vindece. Și-și trăiesc viața în continuare înconjurate de ziduri. Iar zidurile dacă ar fi de piatră, tot ai nădăjdui că le vei zdrobi, oricât de groase ar fi. Dar ele nu sunt ziduri de piatră, ci ziduri energetice.
Iar energia lor e impenetrabila, hrănită din tristețe, resemnare, neputință, frustrare, întuneric, nefericire. Și înăuntru acestor ziduri, aceste suflete rănite își bolesc existența într-o continuă jălanie, într-un continuu bocet, într-un nesfârșit doliu. Se jelesc pe ele însele și nu vor să fie eliberate din starea lor. Uneori ies de acolo doar când simt iubire care se revarsă asupra lor și atunci nu se mai opun. Capătă iar viață, se luminează, râd, sunt fericite. Dar asta nu pentru mult timp. La prima atingere a vechii răni, iarăși se activează starea de bocet lăuntric și iarăși se închid. Ai spune că sunt blestemate să-și trăiască această stare pe viață, ca într-un pustiu al dezolarii. Dacă le vei spune ceva frumos și vei încerca să faci acolo puțină lumină, te vor considera doar un ipocrit, un amăgitor, un orb care nu poate vedea întunericul și răutatea lumii. Starea asta e ca o carie care te mănâncă de viu.
Am observat-o adesea în muzică, suflete triste care bocesc nostalgic prin note muzicale. Și cheamă și alte suflete să bocească împreună cu ele. Unele jelesc prin murmur, altele prin urlet. Urcă pe scenă și încep să bocească. Unele suflete după iubiri pierdute, altele ca niște fiice risipitoare după o stare pierdută. Ceva au pierdut și acum suferă. O stare, un iubit, un paradis poate…
Pentru că chiar și suferința își caută alt umăr pe care să plângă. Când observ toate astea, le las puțin să fie digerate și analizate. Apoi mă scutur, mă ridic, îmi trag două palme și merg mai departe.
Să rămâi în întuneric, închis între ziduri pustii și reci, nu are niciun farmec. Starea de victimă nu e pentru tine. E doar pentru cei seduși de ea!

Cristi Ciorcila