Dorul de casă este un sentiment cunoscut de toată lumea. Poate fi trăit de oricine, indiferent de vârstă, sex, pregătire, apartenenţă religioasă.
Trăit intens şi perioade îndelungate, acest sentiment poate genera o traumă emoţională, ale cărei urmări pot fi destul de neplăcute.
În urmă cu peste douăzeci şi cinci de ani, plecarea la muncă în străinătate era considerată o aventură. Protagonişti erau îndeosebi tinerii, dornici de a experimenta ceva nou şi a se descurca într-o lume pe care nu o cunoşteau.
De câţiva ani buni, plecarea la muncă în străinătate a devenit o necesitate, fiind singurul mijloc de supravieţuire al familiilor rămase fără niciun venit. Mulţi dintre cei cei care pleacă să muncească în străinătate se expun la mari pericole, dar o fac fără nici un regret dorind a oferi, celor rămaşi acasă, o viaţă mai bună.
Am avut ocazia să discut cu romani întorşi din străinătate. Unii veniseră în concediu, alţii să-şi trateze bolile, alţii să participle la diverse evenimente familiale: nunţi, botezuri, înmormântări. Am discutat despre tot ce şi-au dorit şi le-am acordat o bună parte din timpul meu liber, încercând să le explic aspecte care-i preocupau. Câţiva m-au rugat să şi scriu despre aspectele discutate, astfel încât toţi cei care se confruntă cu probleme similare, să poată descoperi un posibil răspuns.

Ţinând cont de această rugăminte, vă voi prezenta câteva exemple, după care vom analiza.

D-na L: „Am plecat în Italia ca îngrijitoare de bătrâni, fără a avea în prealabil o pregătire pentru o astfel de muncă. În ţara am fost muncitoare şi am lucrat în condiţii foarte grele: frig de crăpau pietrele, căldura extremă şi curent de nu-mi stătea casca pe cap decât prinsă. În ciuda acestor dificultăţi, aveam casă, maşina şi câţiva bănuţi la CEC. Fabrica la care lucrăm s-a desfiinţat. Privatizarea mult visată eşuase şi m-am trezit fără serviciu, cu un soţ beţiv şi cu doi copii minori prin şcoli. Într-o zi, am auzit că la îngrijire bătrâni (în străinătate) se plăteşte bine şi nu am mai stat pe gânduri. Nu am avut de ales, sărăcia m-a împins! Despărţirea de copii şi de prieteni m-a afectat mult. Plângeam în fiecare noapte. Umilinţele la care am fost supusă, muncă fără pauze, interdicţia de a părăsi locuinţa persoanei pe care o îngrijeam, au declanşat un puternic sentiment de tristeţe. Îmi era pofta de mămăliguţa cu smântână şi cu brânză, de slăninuţă, de sarmale în foi de varză, dar nu aveam voie să le gătesc. Meniul era clar: găteam doar paste făinoase şi supa de pui. Bătrâna pe care o îngrijeam ţinea regim, aşa că trebuia să gătesc doar ce mi se cerea. Am început să am insomnii, apoi probleme digestive. Ca să pot suporta suferinţa fizică, îmi făceam curaj cu o lozincă comunistă „trece luna, întind mâna”. Un timp a mers. Au trecut zile, luni, ani. Sănătatea mi s-a degradat considerabil. Am făcut vitiligo şi m-au dat afară, considerând că este o boală de piele care se ia (lucru neadevărat). Recent am fost diagnosticată şi cu o depresie severă. Vă întreb, poate fi dorul de casă, de copii, de ţară, cauza declanşării bolilor mele?”

D-nul D: „În străinătate am lucrat la un azil de bătrâni cu boli psihice. Mă ocupam de aprovizionare, de organizare în general. La început a fost bine, dar cu timpul, cerinţele şi pretenţiile patronului au devenit copleşitoare. Bătrânii îngrijiţi în acel azil aveau probleme grave şi erau insuficient supravegheaţi. Declanşau alarma de incendiu (fără motiv), furau mâncare din sala de mese şi o ascundeau în dormitoare (deşi primeau 3 mese pe zi şi 2 gustări), se certau între ei, uneori se loveau, unii fugeau din azil şi trebuia să anunţ poliţia să-i găsească. Serviciul meu nu era 8 ore/zi, era 24 din 24, eram liber doar când dormeam. Locuiam în acel azil, dar mă simţeam prizonier. Dificila adaptare la acel mediu, noile cutume, dorul de casă, m-au determinat să consum din ce în ce mai mult alcool. Mi-am conştientizat problema fără un ajutor de specialitate şi spre surprinderea tuturor am demisionat. Acum sunt şomer şi sărac lipit. Credeţi că problemele de la acel loc de munca au cauzat dependenţa de alcool sau e vorba şi de altceva?”

D-nul A: „În Spania am lucrat la o firmă de curierat. Lucrăm numai în schimb de noapte, localnicii nu acceptau aşa ceva. Când am aplicat pentru job, am considerat că programul de lucru pe timp de noapte nu ar fi o problemă. Sufeream de insomnii şi gândeam că acest aspect ar putea fi un avantaj. La plecarea din România, cineva m-a atenţionat cât de periculoasă poate fi privarea de somn pe timpul nopţii. Am crezut că exagerează, dar după câteva luni m-am îmbolnăvit atât de grav, încât a trebuit să revin în ţară. Lucrăm acolo cu acte în regulă, însă nu am beneficiat de asistenţă medicală corespunzătoare. Nu am înţeles niciodată de ce. La Urgenţe am ajuns de câteva ori, mi s-au dat câteva tablete şi m-au trimis acasă. M-a supărat rău comportamentul duplicitar şi răutăcios al colegilor de la muncă. Erau ruşi, bulgari, români, unul mai rău decât altul! Îmi era atât de dor de casă, de prieteni, de cunoscuţi, până şi de pietrele mele din curte… încât mă durea inima! Credeţi că se poate că acele trăiri dureroase să-mi fi declanşat problemele fizice pe care le tratez în prezent?”

Având în vedere cele povestite, vă invit să analizăm…

Nu mai este o noutate ca supărările repetate, dezamăgirile, frică, mânia, stresul prelungit, pot cauza devitalizarea rapidă şi îmbolnăvirea corpului fizic. Nu o spun eu, au spus-o oameni mult mai instruiţi decât mine, precum şi cei care s-au confruntat cu astfel de probleme.
Niciunul dintre protagoniştii mărturisirilor prezentate anterior, nu a considerat plecarea la muncă în străinătate o aventură, pentru absolut toţi a fost o necesitate. Dificultăţile de adaptare, efortul prelungit, cerinţele  mari, noile reguli, legi, dorul de cei dragi, toate la un loc au contribuit la producerea unei traume la nivel emoţional, resimţită şi la nivelul corpului fizic.
Persoanele care îngrijesc seniori cu probleme grave (imobilizaţi la pat sau cu probleme psihice) se expun la riscuri mari deoarece supravegherea acestora, zi de zi, poate fi extrem de destabilizatoare. Empatizarea cu persoanele pe care le îngrijesc poate accentua depresia deja instalată, iar muncă continuă, le poate afecta atât rezistenta la efort cât şi toleranţa. Persoanele bolnave pot deveni foarte solicitante şi nu de puţine ori, egoiste. Majoritatea cred că dacă au suficienţi bani pentru a cumpăra astfel de servicii, au dreptul să se poarte urât cu cei care-i servesc.
Dificultăţile de adaptare pot duce, în afară de depresie şi la instalarea unor dependenţe. Cea mai ieftină şi cea mai la îndemână este dependenţa de alcool. Este o dependenţă gravă, foarte greu de vindecat, chiar dacă cel afectat şi-o doreşte din tot sufletul. Dependenţa de alcool ascunde o mare durere, dar şi o frică de viitor. Ingerând alcool, subiectul încearcă să se anestezieze încât să nu mai simtă pe niciuna dintre ele. Efectul este de scurtă durată şi nu durează mult până când o ia de la capăt. Consilierea psihologică şi terapia alcoolismului pot face minuni, însă sunt puţini dispuşi să le încerce.

Ce mai pot face pentru ei cei nevoiţi să muncească în străinătate?
O soluţie ar fi integrarea rapidă în comunităţile de români şi socializarea, ori de câte ori se iveşte ocazia.
O altă soluţie ar fi luarea în considerare a tuturor aspectelor legate de propria lor sănătate. Pretenţiile exagerate ale unor patroni pot pune la grea încercare pe toţi cei care se încumetă să muncească pentru ei. Au fost  situaţii în care îngrijitorii au fost luaţi cu ambulanţa şi s-a constatat că erau mult mai bolnavi decât cei pe care-i îngrijeau.
În ultimul timp a crescut dramatic numărul cazurilor de depresie în rândul copiiilor care au părinţii plecaţi în străinătate. Trauma dorului afectează atât pe cei plecaţi cât şi pe cei rămaşi, dovada fiind şi numărul mare de sinucideri în rândul minorilor rămaşi în grijă altor persoane. Tocmai de aceea, părinţii care ştiu că au copii mai sensibili din punct de vedere emoţional, ar trebui să se gândească foarte bine înainte de a face un asemenea pas. Cu cât copiii sunt mai mici, cu atât riscul de a-i pierde este mai mare!
Nu îmi este deloc uşor să vorbesc despre trauma dorului de casă. Personal nu am experimentat-o şi nici nu-mi doresc, dar am văzut mulţi oameni afectaţi şi m-au impresionat profund. În fond, dânşii au plecat pentru a putea avea o viaţă mai bună! Cu ce riscuri, cu ce sacrificii, se poate să nu se fi gândit, poate nici măcar nu şi-au imaginat…

În concluzie, dorul de casă nu este o invenţie, iar cei care se îndoiesc de existenţa sa, ar fi bine să se mai gândească. Eu am încercat să vă convig că este cât se poate de real şi poate voi mai continua. Când se va întâmpla nu ştiu, dar este un subiect despre care se va mai vorbi. Este de actualitate.

Mihaela-Theodora Popescu – Editor principal
Co-autor a Editei de colectie: “Intre psihologie si parapsihologie” – click aici