Despre respingere am mai scris în anul 2014. Articolul se poate găsi online și se numește ”Ce ne poate transmite respingerea?”. Solicitările de a relua subiectul au fost peste așteptări, motiv pentru care am decis să scriu un nou articol pentru o reanaliza, dar și pentru a convinge cititorii că respingerea nu este un rău atât de mare.
Conform Dex online, respingerea înseamnă neacceptare, refuz, a înăbuși un sentiment, o pornire, a da la o parte, a îndepărta de la sine. Din punct de vedere psihologic, respingerea poate cauza cea mai frecventă rană emoțională, cunoscută sub numele de ”trauma respingerii”. Poate apărea în copilărie atunci când copilul se simte nedorit, respins (de unul sau de ambii părinți), uneori și de lipsa părinților sau de lipsa lor de disponibilitate. Din păcate, trauma respingerii crează masca fugarului și odată cu ea, încep să se creeze mecanisme de apărare prin care se fuge mereu de acea durere pe care nu și-o poate explica, nici gestiona și pe care o va evita, preferând să se izoleze și să nu-și pună în valoare atuurile și calitățile. Adultul chinuit de rana de respingere devine un veritabil fugar. De cine fuge? De responsabilități, de atașamente, de dragoste, declarând frecvent că este un perfecționist nepotrivit pentru căsătorie sau relații pe termen lung. În mod inconștient (sau nu), crează, la rândul său, răni celor care se încumetă să se atașeze emoțional de persoana sa.
Mă credeți sau nu, este foarte solicitant să faci consiliere cu cineva căruia îi este foarte greu să accepte că respingerea face parte din viață și din tristețile ei.
Respingerea, experimentată la orice vârstă, poate dezamăgi, îmbolnăvi, chiar vă poate opri din drumul pe care vi l-ați ales. Am întâlnit o astfel de situație, protagonista fiind o tânăra domnișoară ajunsă în pragul disperării datorită respingerii manifestată de persoană la care s-ar fi așteptat cel mai puțin.
”Pentru felul în care m-a făcut să mă simt, nu găsesc decât termenul crash (în traducere din limba engleză înseamnă prăbușire, colaps). Așa m-am simțit după ce am înțeles (și aflat) că nu-i mai plac” mi-a mărturisit printre lacrimi, după care a solicitat câteva recomandări pentru ameliorarea suferinței pe care o experimenta pentru prima dată. Răspunsul oferit îl redau în cele ce urmează și sper să vă fie de folos.

Când începi să îmbătrânești nu descoperi doar splendoarea de a fi viu și atât cât se poate de sănătos, ci și alte fațete ale vulnerabilității și fragilității. Vezi insuficiența din alte puncte de vedere, mult diferite de cele cu care erai obișnuit. În sfârșit, poți înțelege că binele celor din anturajul tău, nu înseamnă și binele tău, iar astăzi sunt tot mai puțini cei care ne doresc binele. În relațiile afective, respingerea fără motiv, demonstrează falsitatea celor declarate, dar și intenția de manipulare. Când nu accepți să fii manipulat, fii pregătit să fii respins/respinsă. Acceptați ideea că și cei considerați apropiați vă pot spune NU. Într-adevăr, puțini au curaj să o spună verde în față, de obicei vă duc cu vorba până vă saturați să așteptați.
”Nu vreau pe nimeni care nu mă vrea” a declarat inegalabila producătoare americană de televiziune Oprah Winfrey, confirmând celor care încă se mai îndoiesc, că un nativ Vărsător poate uita ce i s-a spus, dar nu poate uita felul în care a fost făcut să se simtă. Aveți în vedere acest aspect, chiar dacă nu sunteți nativi Vărsător. Nu se poate ști de la ce suferințe emotionale vă poate salva…
Respingerea umană poate fi și protecția Divinității. Nu degeaba unele mantre de însănătoșire (sau rezolvare) conțin completarea ”spre binele meu suprem”.
Respingerea poate funcționa și ca o redirecționare spre ceva mai bun. Nu am crezut, deși bunica mea îmi tot spunea ”Nu te mai necăji, Dumnezeu ți-a rezervat ceva mai bun”. Recunosc cu sinceritate, dar și cu fruntea sus, am suferit ca oricare copil și apoi ca oricare adult atunci când am primit o respingere sau un refuz! Refuzată de anumiți medici, am ajuns la medici mult mai buni, refuzată de așa-ziși prieteni, am reușit să găsesc adevărați prieteni, iar prietenia noastră durează de peste 30 de ani. Cam, rar, nu?
Înainte de a încheia, voi relata o poveste adevărată, pe care mulți terapeuți o utilizează ca și poveste terapeutică, datorită profunzimii sale.
Wolfgand Amadeus Mozart a fost un compozitor austriac, unul dintre cei mai talentați creatori în domeniul muzicii clasice. La vârsta de 5 ani, înainte de a ști să scrie, a compus câteva piese pentru pian, transcrise imediat de tatăl său. Mozart a fost un copil miracol și un muzician de geniu. Se spune că atunci când era la apogeul carierei sale, a venit un tânăr la el și l-a întrebat cum ar putea să scrie o simfonie. Mozart ar fi răspuns ”Ești cam tânăr, ar trebui să începi cu ceva mai simplu”. Tânărul a fost tare nemulțumit și i-a răspuns imediat ”Da, dar dumneavoastră erați foarte tânăr când ați început să scrieți simfonii”.
Răspunsul primit din partea maestrului a fost genial ”Într-adevăr, dar eu nu am întrebat pe nimeni cum să le scriu”.
Morala: de reflectat pentru cei/cele care încă se mai întreba de ce unii pot, ceea ce alții doar visează.
De ceva timp este foarte la modă expresia ”Suntem în trecere, nu la întrecere”. Tocmai pentru că noi toți suntem în trecere, încercați să transformați durerea cruntă a respingerii în oportunitatea de a fi mai buni, din toate punctele de vedere.

Mihaela-Theodora Popescu – Editor principal
Co-autor a Editiei de colectie: “Intre psihologie si parapsihologie” – click aici