Persoanele încăpățânate ies în evidență, atât în familie cât și în societate, nu numai prin zgomotul și agitația pe care le produc, dar și prin modul lor de a se manifesta și acționa. Din punctul meu de vedere, sunt persoane foarte dificile în sensul că refuză continuu de a-și schimba părerea, atitudinea și comportamentul, chiar atunci când primesc argumente logice și greșesc.

Încăpățânarea poate fi definită în multe moduri, însă esența rămâne aceeași. Pe scurt și la modul general, “a se încăpățâna” înseamnă a persista cu îndârjire într-o idee, opinie și comportament, fără a ține seama de consecințe și dovezi contrare.
De ce am optat pentru un asemenea subiect? Deoarece persoanele încăpățânate, la modul habotnic, comit frecvent greșeli, pe care nu le recunosc, nici nu și le asumă, dar care le pot afecta serios viața, sănătatea, situația materială și relațiile cu cei apropiați. În ce sens relațiile cu cei apropiați? De cele mai multe ori, aleg să paseze responsabilitatea acțiunilor lor către persoanele apropiate sau către persoanele din anturaj. În viața de zi cu zi, li se spune “Gică-contra” sau “D-nul/D-na NU” pentru că sunt egoiști, uneori nepricepuți. Scopul lor este să li se dea mereu dreptate și să fie ascultați, indiferent de prostiile pe care le debitează. Ignoră voit realitatea, dar și recomandările celor din preajmă. Nu este un simplu defect de caracter, este un comportament infantil, indiferent de vârsta celui/celei care o manifestă.

Deși par similare, încăpățânarea nu este perseverență. A fi perseverent poate însemna doar o parte pozitivă a încăpățânării, susținută de flexibilitate și un scop util. Ambiția de a nu renunta la un plan exprimată printr-o “mică doză de încăpățânare”, în sens pozitiv, poate ajuta la depășirea multor obstacole, cu condiția de a nu deveni un blocaj.

Originea psihologică a încăpățânării este legată de instinctul de apărare și autoreglare. Poate apărea atunci când creierul percepe o amenințare la adresa autonomiei și identității.

În relația cu copiii, încăpățânarea blochează comunicarea și poate duce la îndepărtare, chiar izolare. Cea mai periculoasă manifestare a încăpățânării la copii este conflictul lor cu persoanele cu care interacționează. Dacă părinții nu conștientizează pericolul acestui comportament și nu acționează pentru a-l corecta, încăpățânarea le poate amplifica ego-ul, poate aduce frustrări și poate produce dezechilibre, atât fizice câte și mentale. În adolescență, încăpățânarea excesivă poate testa limitele autorității și poate dezvolta un comportament antisocial. În viața adultă, încăpățânarea poate deveni un reflex defensiv. Asta nu este rău, însă încăpățânarea la o persoană adultă o poate limita mult, dispărându-i dorința de a mai cunoaște (sau învăța) ceva nou. În viața de cuplu, încăpățânarea unuia sau ambilor parteneri este un adevărat dezastru. Poate da naștere unor tensiuni, unor conflicte puternice, repetate, urmate de posibile violențe, separări și divorțuri. Somatizari pot fi la nivelul sistemului muscular și osos. Rigiditatea mentală poate conduce la rigiditate fizică. Detalii vă pot da medicii, eu mă opresc aici tocmai pentru a nu transforma acest articol în ceva de natură medicală, departe de a fi pe înțelesul tuturor.

Persoanele încăpățânate pot deveni mari manipulatori pentru că le este destul de greu să ia decizii și lasă pe alții să facă acest lucru. Dacă lucrurile nu ies bine, se vor victimiza. Dacă lucrurile ies bine, vor încerca să-și atribuie meritele.

Interacțiunea cu o persoană încăpățânată va fi, întotdeauna, dificilă. Motivul? Deoarece se confundă încăpățânarea cu independența și libertatea personală. “Nu gândi în locul meu”, “Fac ce vreau, când vreau, cu cine vreau, pentru că numai eu știu cum îmi este bine”, “Nu-mi pune limite, că nu suport” sunt doar câteva dintre replicile pe care adoră să le folosească atunci când au nemulțumiri de acest gen. Există și tendința de a deveni foarte critici, chiar violenți verbal, îndeosebi cu cei dragi, mai puțin cu persoanele străine. Invocă des respectul, dreptul la libertate personală, însă numai în sens unilateral. Restul, nu contează.

În spatele acestei îndărătnicii pot fi cel puțin două motive: un conflict interior sau frica de schimbare. Consideră că problema nu poate fi la dânșii/dânsele, ci la ceilalți care nu înțeleg deloc despre ce este vorba. Astfel, pentru a comunica eficient cu o persoană încăpățânată trebuie avute în vedere mai multe aspecte, cele mai importante fiind să:
– evitați confruntările directe și încercările de a dovedi că greșește;
– oferiți-i senzația că este în control;
– reduceți-i nevoia de apărare și validați-i emoțiile printr-un simplu “înțeleg
situația”;
– oferiți opțiuni de rezolvare și propuneți minim două;
– evitați critica directă și nu-i reproșați că este încăpățânat(ă);
– utilizați întrebări deschise gen “Crezi că va merge așa?” pentru a facilita
obținerea unor concluzii.

Știu, există impulsul automat de a face exact opusul la ceea ce se cere. La persoanele încăpățânate acest impuls este exacerbat și poate ascunde teama de a fi respins, de a părea slab sau controlat de cineva anume. Tocmai din acest motiv, pentru a conviețui amiabil cu o astfel de persoană, va trebui identificată adevărata cauză a încăpățânării sale. Ar putea fi nevoie de mult tact, de o nețărmurită răbdare, dar și de o comunicare permanentă. Care ar fi explicația? Pentru că ei percep orice refuz ca un atac la persoană și nu știu să se apere decât reacționând în felul lor, mai puțin politicos. Stima lor de sine poate fi foarte fragilă, deși este greu de crezut.
În concluzie, încăpățânarea poate fi înțeleasă și poate fi transformată în ceva bun. Specialiștii spun că este foarte greu, dar posibil. Depinde cât de multă răbdare aveți și cât de mult țineți la persoana pe care intenționați să o transformați. Rezultatele pozitive pot veni lent, dar cred că se merită încercat, mai ales dacă sunt și sentimente la mijloc.

Mihaela-Theodora Popescu – Editor principal
Co-autor a Editiei de colectie: “Intre psihologie si parapsihologie” – click aici