Gestul de a oferi flori s-a reconfigurat în epoca postmodernistă în care ne aflăm ajutat de explozia afacerilor. E o cerinţă a societăţii să existe un loc în care să se vândă flori , pentru că sunt momente ce presupun prezenţa lor: o întâlnire, o ceremonie, o serbare, o vizită la o rudă bolnavă etc. Aproape la fiecare colţ de stradă găseşti un chioşc improvizat cu flori de vânzare aşezate fie în cutiile imense în care au fost câţiva litri de ulei, fie în găleţi decorate, uneori cu vreo toartă ruptă. N-are importanţă, se vând flori. Ziua, noaptea, vara, iarna se vând!
Florăriile impun alte linii ale eleganţei, impresionează cu buchetele imense de flori rare, scumpe şi frumoase. Impresionează aranjamentele florale, arta celor care le fac şi vând. Ca în oricare alt domeniu al existenţei noastre funcţionează şi aici profesioniştii de admirat, oameni care au simţ estetic, oameni rafinaţi, educaţi în a face din floare o bucurie autentică. Rari, ce-i drept, dar de preţuit.
Provincia cultivă în domeniul acesta dilentantismul în cele mai surprinzătoare formule. Se vinde „floarea” peste tot, la florărie, la magazinul alimentar, la colţul unei şcoli, la prăvălia de materiale plastice, ba chiar şi în cluburile dosite în scări de bloc abandonate.
Printre pahare, scrumiere şi mult fum mai vezi într-o sticlă de apă plată tăiată strâmb un trandafir trist primit de cineva probabil prea ameţit pentru a se bucura de el. E uitată acolo, aruncată de chelneri mai apoi. Dar mai întâi a fost oferită! De cine? Nu mai interesează.
Un domn cu pretenţiile omului care ar aparţine unui lumi mai bune decât aceasta a noastră, care nu digeră mizeria, ipocrizia, imoralitatea, mica tocmeală sau ipocrizia, îşi evalua soţia ca pe un bun personal ce este, într-o seară de club, în care a fusese adulat, învestit în mari funcţii la nivel mondial (că planul local deja nu mai există pentru el, iar cel naţional îl cam strânge!), după un nou criteriu: cel al buchetelor de flori primite!
Nevasta, în dimensiunile amplificate ale unei amfore greceşti, primisese nu mai puţin de… patru buchete de flori. Am fericit-o pe femeie şi am vrut să-l văd pe omul capabil de asemenea exteriorizări ale sentimentelor. Curiozitatea mea a fost anulată imediat pentru că soţul iubitor şi-a completat râzând enunţul: „Nu eu i le-am dat, ci amicii mei! Eu n-am mai făcut gestul ăsta din Antichitate, noroc cu întâlnirile astea!”
Taina am înţeles-o imediat: prin club se tot foia un vânzător cu ceva buchete de flori pe care încerca să le convertească în hrană pentru acasă. Era o figură cunoscută prin restaurante, cluburi, stadioane, pe faleză, cumva integrată imaginarului urban. Tovarăşii de club spre a-şi satisface prietenul îşi conduceau mărunţişul de prin buzunare spre florile vânzătorului ambalate primitiv, după care le ofereau cu gesturi de mari curtezani singurei femei de prin preajmă, nevestei domnului. Spre încântarea acesteia şi spre… contabilizare!
Astfel am înţeles că gestul delicat de a oferi flori se poate deforma într-atât încât să devină o cale de a intra ocult în graţiile cuiva important pentru un timp, de a compensa o mare absenţă: aceea de a fi Tu! Mă întreb acum: Cu ce se lăuda domnu’?

Ana Koman – Editor online