Tema acestui articol nu a fost aleasă la întâmplare sau pentru că nu aș fi avut inspirație. Am decis să o abordez observând plăcerea deosebită a mai multor persoane de a umili (public sau în față) pe cei din preajma lor, numai din dorința de a face rău și de a-i răni sufletește. Din punctul meu de vedere, lașitatea și răutatea celor care umilesc din plăcere sau interes, sunt fără margini. În cele ce urmează, nu voi analiza ce poate fi în mintea lor, dar vă asigur că le va veni rândul cât de curând. Voi explica trauma din punct de vedere psihologic, insistând asupra traumei de umilire, pe care o consider cea mai cruntă și cea mai perfidă formă de rănire emoțională. Voi prezenta semnificația acestui tip de traumă, în ce context se poate întâlni, manifestările, posibilele somatizari, precum și câteva recomandări privind posibilitățile de intervenție și vindecare.
Din punct de vedere medical, termenul “traumă” este echivalent cu cel de rană. La inceput, termenul a fost utilizat numai de către medici pentru a indica o leziune fizică, provocată de un factor extern. Ulterior, a fost preluat și în psihologie pentru a desemna o emoție extremă ce poate modifica personalitatea oricui.
Trauma psihică este un tip de deteriorare a psihicului care se produce în urma unui atac asupra psihicului, un atac neplăcut, șocant, care depășește posibilitățile de adaptare a celui afectat. Este considerată o rană invizibilă (numai pentru exterior). Generează o sensibilizare excesivă la emoțiile ulterioare și se reactivează ori de câte ori se repetă ceea ce a generat-o.
Traumă nu înseamnă doar ceea ce s-a întâmplat cândva. Înseamnă ce a rămas nerezolvat în mintea celui traumatizat, însă numai după ce totul s-a încheiat. Poate fi greu de acceptat, însă mintea omului stochează toate șocurile emoționale. Corpul își amintește perfect șocul primit, reacționând cu panică, cu frică, cu nevoia de a fugi, cu nevoia de a dispărea, de a controla excesiv, compulsiv, sau de a ataca. De exemplu: cei/cele care au fost părăsiți sau abandonați vor resimți mult mai tragic distanța emoțională; cei/cele care au fost ignorați, vor avea mai multă nevoie de validare decât ceilalți. Rana emoțională poate exista în stare latentă foarte mulți ani, dar se activează rapid atunci când situația/evenimentul destabilizator se repetă.
Traumele psihice majore sunt cauzate de evenimente majore cum ar fi: un dezastru natural, o distrugere masivă, un jaf, un accident grav, sau moartea subită a cuiva drag. Traumele psihice complexe sunt rezultatul expunerilor repetate și prelungite la diverși factori perturbatori cum ar fi: abuzurile de orice natură, un mediu familial ostil, un stres continuu suportat o perioadă îndelungată.
Trauma de umilire se referă la acea experiență psihologică dureroasă în care persoana este calomniată, făcută de rușine, redusă la tăcere sau expusă intenționat într-un mod degradant. Este tipul de traumă deseori banalizată, ale cărei cauze pot proveni atât din copilărie cât și din viață adultă. În copilărie, o astfel de traumă poate fi declanșată de părinți veșnic nemulțumiți de performanțele copilului lor, el fiind mereu comparat cu diverși colegi sau cunoscuți. În viața de adult, un mediu profesional cu colegi și șefi abuzivi, cu repetate agresiuni verbale, dar și o relație toxică de cuplu, pot crea o traume de acelasi gen, sentimente de inferioritate, de insuficiență, mai ales de rușine fără temei.
Trauma de umilire se poate manifesta diferit de la om la om, poate și pentru că o persoană traumatizată nu suferă doar din cauza rănii emoționale suferită initial.Trauma de poate manifesta defensiv în sensul că se instalează o hipersensibilitate la orice fel de critici, cei afectați blocându-se inexplicabil atunci când ar trebui să se apere sau să riposteze. Se poate manifesta și printr-o autosabotare, cei umiliți punându-se des în situații de inferioritate, tocmai pentru a nu declanșa reacții răutăcioase din partea celorlați colegi/șefi/parteneri. Din nefericire, poate declanșa și un mecanism de apărare prin care cei umiliți să se sacrifice, din toate punctele de vedere, pentru alții (care, de obicei, nu merită). Traumele de umilință pot conduce și la comportamente agresive, jignitoare și umilitoare, mai ales față de cunoscuți sau apropiați. Am cunoscut o doamnă care, datorită unor frustrări din copilărie legate de propria-i vestimentație, a dezvoltat un comportament deosebit de jignitor față de colegele mai puțin elegante decât ea. Rând pe rând, bietele doamne erau jignite și umilite începând de la culorile alese până la prețul bănuit a fi fost plătit pentru ceea ce purtau. Ironizăririle constante, întotdeauna în public, au încetat abia în mometul în care respectiva și-a găsit “nașul”, mai precis nașa. A fost făcută zob (la figurat vorbind) doar cu o singură frază, subtil formulată și țintită unde o durea mai rău. Abia atunci victimele sale au înțeles importanța capacității de a pune limite sănătoase, mai ales în colectivitate.
Deci, trauma de umilire apare, cu precădere, în relațiile de cuplu toxice, în relațiile profesionale abuzive, sau în urma unor experiențe suferite într-o copilărie nefericită, marcată de abuzuri de orice fel.
De foarte multe ori, persoanelor marcate de această traumă li se reproșează că reacționează disproporționat și că se prefac simulând o sensibilitate pe care nu au dovedit-o în alte situații. Cu timpul, cei care nu-și mai pot gestiona durerea sufletească pot dezvolta simptome de genul rușinii exagerate, supunerii excesive, evitarea expunerii sociale, izolării auto-impuse, gândurilor de autodevalorizare și dificultăților de a vorbi despre sine sau în public. Somatizarile la nivel fizic pot fi: insomnie gravă, tensiune musculară continuă, probleme digestive (gastrită, colon iritabil, etc). Somatizarile la nivel emoțional pot fi atacuri de panică și anxietate severă. Somatizarile la nivel cognitiv ar putea fi: coșmaruri periodice, dificultăți de concentrare, chiar flashback-uri.
Trauma de umilire nu este doar o amintire chinuitoare, recurentă. Este o formă josnică de batjocorire, o formă clară de abuz emoțional, cu care trebuie luptat din răsputeri, precum un gladiator în arenă. Nu este doar o figură de stil, ci o recomandare pe care o fac tuturor persoanelor care au răbdarea să mă asculte. Care ar fi “armele” pe care vi le propun? Pentru cei introvertiți propun un mic jurnal în care să povestească tot ce nu pot povesti altcuiva, propun participarea la terapie de grup pentru cei mai curajoși, dar și un sprijin terapeutic cu un psihoterapeut specializat pe probleme disfuncționale. Terapia cognitiv-comportamentală sau orice terapie recunoscută pentru procesarea traumelor pot fi de mare ajutor.
În concluzie, trauma de umilință nu este o prefăcătorie. Pot vorbi despre ea atât cei care au studiat-o, dar și cei care au experimentat-o…datorită unor “binevoitori”. Este o luptă interioară, personală, despre care mult prea mulți oameni au fost nevoiți să tacă, doar pentru a nu fi umiliți…din nou.

Mihaela-Theodora Popescu – Editor principal
Co-autor a Editiei de colectie: “Intre psihologie si parapsihologie” – click aici