Despre suferinţa celor ignoraţi pe nedrept

Sunt mulţi oameni care se simt ignoraţi. Unii chiar sunt, altora doar li se pare. Constatarea că sunt neglijaţi în mod voit, că se face abstracţie de persoana lor, poate fi urmată de o suferinţă sufletească resimţită din plin, dar dificil de împărtăşit. Când reuşesc să o facă, încep prin a se autoinvinovati, considerând că nu au suficiente calităţi ce ar prezenta interes pentru cineva anume. Vă invit să analizăm împreună acest subiect, după care ne vom gândi ce ar fi de făcut…

D-na A: „Se spune că bărbaţii mint mai mult, iar femeile mint mai bine. Nu cred că e adevărat! Eu nu mint şi nici nu exagerez atunci când vă spun că ignorarea mea, ca soţie, este lucrul care mă deranjaza cel mai mult. Soţul meu minte de stinge, însă m-am obişnuit. Am citit cartea „Limbajul trupului” şi alte câteva cărţi de dezvoltare personală şi am „învăţat” să descifrez adevărul. La început m-am supărat, acum o văd doar ca pe o patologie. Accept comunicarea, însă el nu. Ceea ce mă afectează profund este faptul că mă ignora total, iar eu nu merit să fiu ignorată. I-am fost mereu alături, ţin casa şi i-am crescut cei doi copii.”

D-na V: „Când lucram într-o instituţie de interes naţional, seara, suna telefonul la mine mai ca la o centrală telefonică. Poziţia pe care o ocupăm la vremea respectivă mă transformase într-un personaj important. Cunoscuţi, rude, prieteni, cu toţii voiau să le „rezolv” câte ceva. De când am ieşit la pensie, nu mai prezint interes pentru nimeni. Am ajutat dezinteresat multă lume, iar acum, pe stradă, unii chiar simulează că nu m-ar observa. Nici în vizită nu mai vine nimeni. Pe atunci, cumpărăm prăjituri zilnic (ca să am cu ce să-i servesc), acum cumpăr doar de sărbători pentru că nu ar avea cine să le mănânce. Merit eu aşa ceva? Înclin să cred că nu. Ignorarea socială la care sunt supusă, mă predispune clar la depresie.”

D-nul N: „Precum vedeţi, nu sunt un bărbat frumos şi nici nu am fost vreodată. Observând că nu sunt deloc luat în seamă datorită absenţei frumuseţii fizice, am încercat să „compensez” prin studii, comportament şi poziţie socială. Genul acesta de „compensare” a „funcţionat” şi am fost „cuplat” cu o mulţime de femei frumoase, dar nu am rămas cu niciuna. La un moment dat, am cunoscut pe cineva căreia îi pasa de mine. Din multe puncte de vedere, eram cam la fel: nici prea frumoasă, dar deşteaptă şi bine instruită profesional. Mă învinovăţesc că nu am comunicat mai mult, că am ignorat-o voit şi că am îndepărtat-o, ori de câte ori constatăm că s-ar putea apropia… de sufletul meu. Singura persoană căreia i-am putut povesti despre ea, a fost mama mea. Ştiţi ce mi-a spus? „Se pare că ai pierdut un diamant în timp ce tu colecţionai pietricele”. Discuţia noastră nu a mai putut continua, deoarece mama mea a decedat, subit, chiar a doua zi. Am adus vorba despre această amintire deoarece doresc să continui discuţia cu dumneavoastră, apoi să căutăm o soluţie.”

D-ra D: „Deşi sunt foarte tânără, am constatat că, din ce în ce mai mulţi oameni, nu dau nimic, vor doar să primească. Eu ţin la cineva foarte mult, însă el mă ignoră, fără a avea un motiv. Mă „observă” doar când lucrăm împreună şi contribui cu idei originale, pe care le foloseşte şi pe care şi le asumă fără nici cea mai mică jenă. Într-o zi, chiar am îndrăznit să-i şoptesc „Dacă vrei să fiu a ta, ţine-mă cu tine”. Mi-a privit de sus şi a zâmbit ironic. Ce să fac? Mintea îmi spune să renunţ la acest job şi să plec, inima îmi spune să rămân.”

Având în vedere cele prezentate, vă voi prezenta părerea mea.

Cam toate persoanele ignorate (pe nedrept) se autoînvinovăţesc, însă toţi observă cât este de toxică, pentru orice fel de relaţie, lipsa de comunicare.
Tăcerea în cuplu ascunde frustrări, secrete şi neîmpliniri. Unui soţ care îşi ignoră soţia, altcineva îi oferă ceea ce nu mai poate găsi la soţia sa. Într-o asemenea situaţie, ignorarea nu se traduce doar prin „fac abstracţie de tine”, ci şi prin „am ajuns să fac abstracţie de tine”. Din păcate, abia atunci când îşi pierd soţiile, mulţi soţi infideli înţeleg ce au pierdut şi cât de mult au greşit practicând ignorarea, faţă de cea care le-a fost alături, atât la bine cât şi la rău.
Pierderea unei poziţii sociale importante, îi poate face pe cei care s-au confruntat cu o astfel de încercare, să se simtă neglijaţi şi ignoraţi. Poate fi un sentiment foarte neplăcut, greu de suportat, dar se poate atenua alungând gândul „ce am fost şi ce am ajuns!”, înlocuindu-l definitiv cu gândul „cred că aveam nevoie de asta pentru a-i cunoaşte pe cei din preajma mea”.
Domnului care ajunsese să regrete ignorarea singurei doamne/domnişoare care părea să-i fi păsat de dânsul, i-am sugerat să încerce să înţeleagă de ce nu au mers relaţiile anterioare, apoi să încerce a nu mai repeta ceea ce a făcut. A făcut ochii mari şi m-a întrebat „Dar de ce trebuie să fac eu primul pas?” la care i-am răspuns sec „Pentru că sunteţi bărbat, iar o femeie de modă veche este obişnuită să aştepte… iniţiativa celui interesat”.
Domnişoarei îndrăgostită de cel îndrăgostit doar de originalitatea ideilor dânsei, i-am recomandat să-şi asculte mintea, nu inima, apoi să se distanţeze, cât mai repede posibil. Cum nu prea voia, am reuşit să o conving cu o replică cam dură, auzită într-un film „De ochi frumoşi e plină lumea. De ochi care, acum, te privesc cu iubire şi sinceritate, nu prea”.
Concluziile la care au ajuns precum şi deciziile pe care le-au luat, fiecare dintre persoanele ale căror cazuri au fost prezentate, le cunosc dar nu le pot împărtăşi. De ce? Pentru că simt că în acest fel, v-aş influenţa deciziile. Dacă vă confruntaţi cu sentimentul îngrozitor al ignorării voite şi consideraţi că nu meritaţi aşa ceva, vă rog să reanalizaţi cele povestite.
La momentul potrivit, cred că veţi lua şi o decizie, demonstrând tuturor celor care v-au ignorat pe nedrept, ce bine le-ar fi fost… să vă ia în seamă.

Mihaela-Theodora Popescu – Editor principal
Co-autor a Editei de colectie: “Intre psihologie si parapsihologie” – click aici